Există oameni care citesc ca să adoarmă, alții care citesc ca să se trezească. Există oameni care citesc din obișnuință, oameni care citesc din nevoie și oameni care iubesc cărțile ca pe niște ființe tăcute, dar cu suflare de viață. Pentru unii, ele sunt simple obiecte așezate cuminți pe un raft. Pentru alții, devin repere biografice, forme de refugiu, feluri de a înțelege lumea și, uneori, chiar de a se înțelege pe sine.
Ziua Internațională a Cărții, recent sărbătorită, se lasă uitată adesea, amintită doar în anumite cercuri, punctată de felicitări formale și recomandări grăbite de lectură. Totuși, dincolo de toate acestea rămâne o întrebare: ce loc mai au cărțile în viața noastră, așa cum este acum? Pentru mine, răspunsul începe foarte devreme, în serile copilăriei, când îi rugam pe ai mei să-mi mai citească „încă puțin” dintr-o bandă desenată sau dintr-un roman de aventuri, deși ora de somn trecuse de mult. Cred că acolo începe, de fapt, dragostea pentru lectură: în vocea cuiva drag care îți deschide o ușă spre altă lume.
Apoi a fost biblioteca bunicului, un teritoriu aproape mitic, plin de mistere și curiozități, parfumat de un miros aparte, de vechi: aromă de lemn lăcuit și de hârtie veche, coperți care promiteau lumi întregi de descoperit. A fost, probabil, mirosul care mi-a deschis gustul pentru citit. Din ce-mi aduc aminte, prima carte citită de mine singură, fără ajutor, cu pașii mici specifici tuturor începuturilor, a fost Doi ani de vacanță de Jules Verne. Nu știu dacă atunci am înțeles tot, dar știu sigur că atunci am început să înțeleg că o carte bună te poate face să trăiești mai multe vieți, devenind, la nevoie, evadare sau refugiu.
Mai târziu, a apărut bucuria de explora, de a-mi cumpăra propriile cărți, de a-mi forma propriile gusturi și de a-mi construi propria bibliotecă, ca pe o hartă personală. În facultate, anticariatele au devenit locuri de vânătoare pentru comori neașteptate, iar fascinația pentru legătoria de carte și pentru cărțile-obiect a crescut firesc, înțelegând că unele volume nu se citesc doar cu ochii, ci și cu mâinile. Au textură, greutate, memorie. Până și lucrarea mea de disertație a luat forma unei cărți-obiect, în memoria bunicului care mi-a deschis ochii către cărți, artă și muzică. A fost un semn că, adesea, ceea ce iubim ajunge să ne definească felul de a crea, reflectând felul în care ajungem să fim.
Poate de aceea am salvat cărți de la gunoi, am lăsat volume cadou în metrou, pe bănci sau în parc, cu speranța că vor ajunge exact la omul potrivit. Mai târziu, am publicat, la rândul meu, două cărți, într-un gest care a avut mai ales sensul unei întoarceri: o formă de recunoștință față de tot ceea ce lectura mi-a oferit de-a lungul timpului. Cărțile nu schimbă lumea spectaculos și imediat, dar, cu siguranță, schimbă oameni. Iar oamenii, uneori, reușesc să schimbe lumea.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
