TABLETA de DUMINICĂ: Costinel STĂNILĂ – Unde-s Țepeș, Hector, Achile, Maximus…?

Armata, în general, este percepută ca o organizație formată din oameni abrutizați, în rândurile de jos cel puțin – cine poate închide ochii imaginându-și un soldat sau un caporal citind “Marile speranțe” sau “Micul prinț” (trecând peste generalizarea grosieră)? De la gradul de locotenent în sus începem să avem ceva pretenții în ceea ce privește măcar pregătirea militară, dar, totuși, ideea de bază rămâne: acești oameni sunt antrenați, pregătiți pentru război – aceasta este menirea lor: să ne apere pe noi, ceilalți – statul – de eventuali cotropitori, care, abrutizați, la rândul lor, ar veni să ne strice orânduiala. Iar, în armată, ordinul se executa, nu se discută, nu se dezbate.

Actualmente, din fericire, războaie armate care să ne implice și pe noi direct – în zona noastră cel puțin – nu se mai duc. Fiecare dintre noi însă are câte un bunic sau străbunic care a murit sau a participat într-unul din cele două războaie mondiale și care ne-a povestit ororile unui astfel de eveniment și ce se întâmpla efectiv acolo, însă imaginile respective au fost acoperite, estompate, daca nu chiar șterse in/subconstient, de poveștile de istorie și de filmele pe/in care le-am citit/vizionat ulterior, unde voievozi, regi, prinți, generali de oaste alegeau și luptau pentru valori ca dreptate, adevăr, libertate…

E frumoasă lumea ce ni se deschide în imaginație sau pe ecran și suntem atrași în substituția cu aceste personaje, însa nu ne dăm seama că totuși suntem într-un fotoliu, citind, urmărind un film… De acolo, din fotoliu, ne creăm senzația că l-am personifica pe Țepeș, trăgând în țeapă pe boierii necredincioși țării, pe Hector căutându-l pe câmpul de luptă al Troiei pe însuși Achile, pe Achile răzbunând moartea vărului său, Patrocle – nu omorând toți troienii ci provocându-l la luptă pe însuși prințul acestora, Hector… Ce au în comun toți aceștia? Ce-i face pe ei să ne devină modele? Oare nu faptul că încearcă să taie răul de la rădăcină riscându-și propria viață, că aleg confruntări la nivel înalt și nu se coboară sub nivelul lor, omorând inutil soldați nevinovați?

Buuun – noi ce facem? Păi mai întâi ne chinuim să ne ridicăm de pe fotoliu – cu o oarecare greutate ne îndreptăm oasele deși încă teoretic tinere, iar când ne uităm pe fereastră ne posomorâm cu totul: “Iar plouă?!?” Cu starea de spirit deja alterată de condițiile meteo (normal, ce naiba, până și Achile l-a provocat pe Hector într-o zi cu soare, nu?), deschidem facebook-ul să vedem care pe care mai bârfește, care cu ce se mai laudă – eventual ne băgăm și noi în seamă că, na, trebuie să “socializăm”, nu? Cu restul de putere ce ne-a mai rămas, revenim la viașa reală în care nedreptățile cât casa ne stau ca bârnele in ochi – unele poate le facem chiar noi – dar astea sunt ale noastre, nu se pun… Și ce facem? Le îndreptăm? Păi nuuu, păi stați așa un pic, că acum nu mai e ca-n filme, acum e pielea noastră în joc. Dacă reușim, poate dăm un bobârnac unui pierde vară și gata, ne-am luptat destul pe ziua de azi, mai departe, mai sus, “sunt autorități abilitate ale statului care trebuie să ia măsuri”! De parcă acele “autorități” sunt extratereștri! Surpriză: nu, sunt tot oameni ca și noi, cu aceleași frici ca și noi, sau poate mai mari, căci miza e pe măsură…

Să nu râdem, căci e de plâns – suntem de plâns… În locul lui Hector, Achile – care ne credem de acolo, din fotoliu, suntem de fapt acel sclav, gladiator, care, aflat în fața lui Maximus – ajus și el gladiator – înaintea începerii luptei se scapă pe el de frica morții… În cazul nostru e alta frică – a zilei de mâine, frica perderii relativului confort de care beneficiem care ne face să căutam eroi în altă parte. Credem că, dacă nu facem parte din armată – de care aminteam mai devreme, răspunderea noastră e mai mică, uitând că, de fapt, și noi suntem angrenați într-un război – mai perfid decât cel în care au luptat bunicii și străbunicii noștri, iar faptul că lașitatea noastră – dezertarea noastră prematură – nu este pedepsită de curtea martială militară nu e un motiv pentru ne eschiva. Iar dacă nu luptăm, măcar să incercăm decența – cum spuneam și cu alte ocazii – să nu mai aruncam cu pietre…