Viața… Un concept atât de relativ! Pentru cineva din Africa, viața poate însemna frimiturile ce-i vor asigura trecerea peste zi, pentru un pilot de formula 1 – câștigarea sezonului pe locul întâi, pentru un pictor – reușita culorii perfecte, pentru un compozitor – nota finală a simfoniei care să te ridice deasupra acestei lumi, pentru un filozof… aici e o întreagă filozofie! Iar lista poate continua. În orice caz, viața are o culoare aparte pentru fiecare dintre noi, o nuanță, un semiton – care determină unicitatea destinului fiecăruia.
Rapiditatea cu care suntem forțați gravitațional să ne rostogolim prin viața de zi cu zi în acest mileniu, de-acum, al vitezei, ne amestecă de-a valma într-un vârtej gri-maroniu-prăfuit în care individualitatea e din ce în ce mai greu de descoperit în primă fază, urmată de o și mai dificilă posibilitate de cultivat.
Astfel, global, viața se poate fals-identifica cu acest vartej, în care toți devenim o masă amorfă, uniformizată la nivel mental, intelectual, comportamental, iar individul este atras de această gravitație și, foarte rar, se poate desprinde, aici fiind nevoie de o combinație perfectă între intensitatea voinței personale de a ajunge către exteriorul tornadei și forța centrifugă din acest punct. Când această combinație centrifugă va deveni mai mare decât gravitația, individul este aruncat în spațiu – în spațiul său, individual, unde poate vedea colorat, poate vedea soarele dincolo de acel nor de praf, își poate crea tabloul, simfonia…
Ei bine, acești indivizi sunt “speriații de viață”. Vârtejul tornadei îi batjocorește “superior” și consideră că numai frica de viața adevărată – căci numai acolo este viața adevărată, nu?, în mijlocul vârtejului – i-a determinat să părăsească “drumul bătătorit al inteligenței colective”. Frica acestor indivizi, pe de altă parte este, însă, reală, dar are alte valențe: teama de falsitate, teama pierderii identității, a valorilor autentice…
Astfel, unii aleg să se retragă în lectură, în religie sau, pur și simplu, doar în ei înșiși, iar acolo pot descoperi că se simt mai bine – în acea liniște care-i permite prafului să se aștearnă. În acest praf așternut vor începe, eventual, să aștearnă cuvinte care vor deveni povești și care, la un moment dat, vor putea constitui o referință în istoria culturală universală. Sau poate doar a individului însuși și câtorva apropiați, nu importă. Ce contează, însă, este că, în acea liniște, ceva a fost creat, ceva care, în inerția furtunii, ar fi fost de neconceput.
Această liniște este, în sens opus, privită cu teamă de cei ce orbitează centrului tornadei, această este frica lor, frica de ceea ce ar putea descoperi în ei înșiși în starea de liniște: nimic, sau poate prea puțin, descoperind – sau conștientizând – că mișcarea browniană, agitarea prafului și altele asemenea le sunt singurele abilități.
Înainte să judecăm frica celorlalți, să ne uităm la fricile noastre, să ne uităm – cum îndemnam și cu alte ocazii – mai întâi în oglindă și apoi, eventual, dacă suntem capabili, să întindem o mână celui de lângă noi…
Facebook
WhatsApp
TikTok
