TABLETA DE DUMINICĂ: Costinel Stanilă – Despre oglinzi strâmbe și regrete tardive

După ce trecem de perioada copilăriei și ne apropiem de cea a adolescenței, în fiecare dintre noi se naște un mic Dumnezeu. Desenele animate și, mai apoi, filmele pe care le vedem, cărțile pe care le citim dezvoltă în noi visul eroului, justitiarului care, odată ajuns la maturitate, va încerca să îndrepte tot răul din jur, îi va salva pe cei slabi și îi va pedepsi pe cei vinovați.

Din păcate însă, la vârsta respectivă nu suntem capabili să ne dăm seama de faptul că imaginile care ne-au construit formează un ansamblu de oglinzi strâmbe care deformează în fapt cele două realități: ceea ce suntem noi și ceea ce este lumea din jurul nostru de fapt. La adăpostul ocrotitor al familiei care, pentru binele nostru, încearcă să ne ferească (de) și să ne ascundă lucrurile urâte care se întâmplă în jurul nostru și ne-explicându-ne – din varii motive – cauzalitatea acestora, ne creăm o imagine distorsionată atât a noastră cât și a lumii înconjurătoare. 

În absența conștientizării cauzalității, devenim persoane incapabile să fim obiective, iar această incapabilitate nu ne poate fi imputată pana la un moment: acela al maturității. Dacă în perioada anterioara acesteia incapabilitatea obiectivității poate fi parțial justificabilă, ulterior avem datoria și obligația de a încerca să devenim obiectivi iar acest lucru se poate atinge prin căutarea adevărului și admiterea acestuia.

Căutarea adevărului ar trebui să fie precum drumul realizării unei sculpturi, acesta presupunând pozitionarea diferită față de un subiect, vizualizarea din unghiuri diferite, tridimensional, astfel încât adevărul să poată fi dezbrăcat de subiectivism și revelat în natura sa reală: gol-goluț. Din păcate însă, în realitate, de cele mai multe ori, căutarea adevărului se realizează precum o vizită la un vernisaj de pictură: oricât am privi un tablou, bidimensionalitatea acestuia ne va limita accesul la obiectivitatea adevărului.

În continuare, pasul poate și mai greu decât descoperirea în sine, este admiterea adevărului, iar acest lucru este cu atât mai dificil cu cât ne privește mai personal. Imaginea idilică pe care am creat-o inițial se poate izbi violent de imaginea reală descoperită iar subconștientul va încerca să prezerve starea de confort inițială astfel încât este nevoie de multă putere și voință în procesul de acceptare a adevărului și, mai ales, a consecințelor acestuia. Totuși, în cazurile personale totul ține de noi și de opțiunea și capacitatea noastră de a ne observa critic, tridimensional și de a acționa în consecință. 

Nu la fel se întâmplă și în cazul celor de lângă noi: expunerea bidimensională, trunchiată, a realității – imaginea deformată de oglinda strâmbă – ne poate crea falsa iluzie a celor slabi și, mai ales, falsa iluzie a “demonilor” asupritori. Aceste false iluzii conduc la comportamente și atitudini greșite față de aceste persoane, uneori victimele fiind de fapt cei care par asupritori și care, sub asediul săgeților nemeritate, primite de cele mai multe ori în spate, pot adopta atitudini ce pot părea nelalocul lor.  

Timpul însă este instrumentul care îndreaptă inclusiv oglinda strâmbă. În lumina noii realități descoperite, ajungem să regretăm anumite atitudini și judecăți anterioare față de persoane care – acum ne dăm seama,  târziu sau prea târziu – la momentul respectiv au acționat corect și constructiv. Tot cu timpul, aceste persoane pot pleca din viața noastră, fie la chemarea divinității fie forțate de anumite împrejurări, iar, ulterior, luându-le locul și văzând lucrurile din perspectiva acestora – și constatând că acțiunile lor fuseseră justificate – suntem cuprinși de regrete… Tardiv însă, timpul se scurge din păcate doar într-o singură direcție iar  atitudinea, cuvântul – ca și piatra – o dată aruncate, nu se mai întorc…

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro