PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Sublimarea modurilor care apropie și a modurilor care despart. Discurs asupra metodelor

„Despre ce ne apropie și ce ne desparte”, de Doru Căstăian, Editura Ratio et Revelatio, 2019

Doru Căstăian este astăzi unul dintre puținii eseiști, interpreți, pedagogi ai fenomenelor, ai formelor contemporane care caută, care găsește și care propune metode reale și realiste de a face cunoștință între ele domeniilor care, aparent, nu par că ar putea, că ar trebui să se întâlnească mai mult decât pe ici, pe colea, prin părțile esențiale. Metodele lui nu sunt găselnițe, dar nici lovituri de imagine în domeniu, sunt pur și simplu exemple empatice despre cum se percepe, cum se receptează și cum se impun moduri care explică aceste condiții de viață ale văzătorului, ale celui care poate să ghideze și să explice aplicat și puțin pătimaș modul sau modurile în care conceptele și situațiile create de interpretarea lor își fac loc teoretic, sau practic, în viețile noastre. Tonul cu care își prezintă temele și subiectele Doru Căstăian nu este niciodată abrupt, nu are legătură cu nici un fel de morgă și nici nu își propune să lege sau să împiedice apropierea. Aceasta este de fapt condiția care îl caracterizează pe Doru Căstăian, apropierea, folosind toate posibilitățile pe care starea aceasta de posibil și permanent touch să ducă la și spre starea de înțelegere simplă, directă, dar încărcată de sacrul necesar care îi poate crea aura de lucru, sau de concept încărcat, cât și cum trebuie, cu harul ce urmează a fi dăruit celui care se apropie și, mai departe, sau mai târziu, înțelege.

Ni se reproșează adeseori că tratăm oamenii superficial, că „nu trecem de aparențe” și că a cunoaște un om presupune incursiunea în sufletul lui, în „apele lui adânci”

Elogiul privirii insistente și directe, al dialogului și al căutării, este firul conducător al temelor prezentate aici, în „Despre ce ne apropie și ce ne desparte”, de Doru Căstăian, elogiul a tot ceea ce poate duce, a tot ce poate conduce spre înțelegeri a unor situații ce pot părea greu de înțeles, care sunt greu de acceptat de unele majorități și greu de adus la vedere de slabele (din punct de vedere organizatoric sau conceptual) minorități. Desfășurarea pe mai multe fronturi nu duce deloc la risipire, ci dimpotrivă, ajută la un fel de cuprindere vastă a unor situații altfel greu de inspectat, de observat și de îndreptare a lor către rezolvare.          Privirile autorului sunt neobosite, și nici modurile de a acționa nu se lasă mai prejos. Putem vorbi de o hărnicie a prezentării, de o euforie a discursivității fluente și de o omnisciență care lasă întotdeauna loc și umorului să își facă loc printre rândurile docte, sau atinse de aripile pedagogiei severe. Doru Căstăian și-a propus, cred, un mod de a(-și) interpreta și nuanța căutările, așa cum o fac toți cei care sunt un pic obsedați de cum și de cât de mult pot înțelege, și în ce feluri sau moduri își pot prelungi starea de căutare, stare care îl ține într-o permanentă surescitare, care impune găsirea căilor care arată drumul și nu îl închid niciodată.

Dacă vom ignora caracterul profund evenimențial și alienant al devenirii, ne vom trezi aruncați dincolo de orice model inteligibil de umanitate nu prin șocul unei violențe, ci   printr-o tranziție căreia nu-i vom putea marca puncte critice

Indiferența supără, indiferența înconjurătoare îl face pe Doru Căstăian să aducă în discuție și să propună interpretării proprii, precum și a celor care îi citesc eseurile, a tuturor manifestărilor care aruncă în aer bunul simț uman, a tot ceea ce îi face pe oameni să nu mai devină, să decadă, iar de aici, din locul decăderii morale să nu se mai poată ridica, să nu mai poată ieși. Modele de urmat în acest sens sunt, dar de fiecare dată umanitatea găsește portițe prin care să evadeze și, astfel, să își arate disponibilitatea pentru neînțelegere a rostului moral pentru care a fost aruncat în lume, pentru ignorarea misiunii care l-a aruncat în vâltoarea Facerii.

Doru Căstăian are răbdarea necesară să își pună și să își asculte toate întrebările pe care și noi ar trebui să nu le evităm, are disponibilitatea de a-și pune la dispoziția interpretării timpul, timpul acela care pare din ce în ce mai puțin și mai comprimat, făcându-și vizibilă aplecarea spre a personifica posibilitățile nenumărate de a înțelege. Doru Căstăian este o carte deschisă pentru cine vrea să parcurgă treptele spre tainele înțelegerii, este o reprezentare a firii care oprește cu grație mecanismele personalizării pentru a le porni pe cele ale personificării celor ce vrea să le facă văzute, să le explice și să le înțeleagă și făcând ca toate aceste reprezentări și reprezentații să se desfășoare împreună cu decoruri sofisticate și pliate perfect pe piesele prezentate.

Fiecare om, fiecare idee, fiecare teorie și fiecare sentiment își au un dublu-paiață, un bufon care le maimuțărește și care nu au în comun decât numele. Există un dublu spectral, descărnat și parodic al umanismului (secular), care nu poate schimba nimic, pentru că este debil și ridicol

Înainte de a putea așeza în anumite tipare metodele lui Doru Căstăian, cred că ar trebui ca lectura eseurilor lui să aibă loc în acele momente în care să fii acaparat de luxurianța, de bogăția și de strălucirea ușor căutate ale unui mod așezat de a simți ceea ce autorul ne propune cu putere de convingere, o privire, o multitudine de priviri, a tot ceea ce uneori ne desparte, dar de cele mai multe ori ne apropie. Toate acestea conduc spre o stare de melancolie plăcută, o stare care se multiplică și care rezonează cu cea a autorului, făcând ca eventualele travalii, dureroase și obositoare pe care le impun observațiile mai puțin plăcute, să se transforme în moduri de a percepe și de a înțelege cu mintea și cu inima ta ceea ce autorul ne-a (aproape) impus aici.

Nu-mi amintesc decât o senzație persistentă de bucurie și melancolie pe care am resimțit-o la final. Și faptul că, de atunci, am înțeles definitiv(așa puține lucruri sunt definitive în înțelegere) că splendoarea și derizoriul întâlnirilor dintre oameni, absurdul și frumusețea lor pot transpărea într-o clipă, la fel cum pot reprezenta decantarea unei întregi vieți

Tot ce este mai bun pentru om este explorat aici, în „Despre ce ne apropie și ce ne desparte”, de Doru Căstăian, tot ce este mai bun și mai bine să învețe să vadă și să înțeleagă și, totodată, tot ceea ce, de foarte multe ori, fiecare membru al unei comunități, mai mult sau mai puțin majoritare, caută să nu vrea să vadă, să nu vrea să accepte, să nu vrea să înțeleagă.

Doru Căstăian a ridicat o cortină și ne propune vederii o scenă plină, o scenă pe care se joacă în permanență, fără oprire, viețile noastre și ale celor care ne sunt aproape sau nu, scenă pe care se face vizibilă permanent tendința fiecăruia dintre noi de a evita înțelegerea celui care nu ne înțelege și a celui care ne înțelege, dar preferăm să trecem destul de des nepăsători mai departe, cât mai departe. Cortina ridicată de Doru Căstăian rămâne așa, și tot ceea ce ne desparte rămâne vizibil, iar ceea ce ne apropie urmează să urce pe scenă. Sau nu.

Gabriel Enache

cititor/publicist/scriitor

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro