TABLETA DE DUMINICĂ – Costinel Stanilă – Oameni mici și năravuri mari

Trăind în cercul nostru strâmt – cum spunea Eminescu – uneori putem pierde noțiunea evoluționistă a omului, încremenind timpul la momentul prezent și având tentația de a proiecta universul exterior conform universului nostru interior. Venind, în general, dintr-o lume mică și rece și deschizându-ne către o lume mai mare și, teoretic cel putin, plină de posibilități, subconștientul încearcă să ne izoleze de acel trecut gri creându-ne acel context în care să putem crește și accede stări superioare. Ajunși în acest punct, noi orizonturi largi și luminoase par a se deschide iar norul de praf din care am răsărit și ne-am ridicat pare o filă uitată într-o arhiva a amintirilor.

Această teorie a evoluției pare totuși un mit, căci, deși au trecut mii și mii de ani peste acest om – chipurile – evoluat, din când în când neanderthalienii (termenul se foloseste de “Homo Sapiens” în sens peiorativ deși calitățile celor din urma lasă mult de dorit) își dovedesc încă prezența printre noi.  Sunt de fapt doar niște oameni mici, pentru care evoluția s-a rezumat doar la mutarea din pădure la oraș, din peșteră în vilă, la schimbarea blănii ce-I acoperea natural corpul cu îmbrăcăminte din blănuri naturale și altele câteva asemenea. În rest – tabula rasa.

Cu aere infatuate, acesta calcă pe grumazul unui alt sărman ieșit din peșteră, dar care nu a avut șansa unei vile și trăieste de pe o zi pe alta din frimiturile aruncate în scârbă de “boss”. Căci, da, cel de care am pomenit mai devreme este boss-ul. A auzit el – cine știe pe unde – că ăstora care comandă li se spune “boss”, iar de atunci și el are pretenții să i se adreseze corespunzator “subalternii” – că doar și el comandă, nu?

În acest amalgam de grobianism se întâlnesc toate efectele și consecințele: fățărnicie, minciună, dispreț, dezgust, lașitate… Cele doua tipologii trăiesc într-o interdependență aproape perfectă: nici unul nu poate exista în absența celuilalt. Sclavului – și aici folosesc termenul în sensul propriu – îi chiorăie mațele de foame, deci trebuie să lingă talpa stăpânului pentru a apuca și ziua de maine, în timp ce boss-ul nu poate exista “pe piață” în absența primului, căci altă valoare – în afara jugului pus pe sclav – nu are.

Interesant este cum, după ce mătură pe jos cu el, “boss”-ul îți vine cu o poveste emoționantă despre sclav – că ce viață chinuită a avut până l-a întâlnit pe el, că ce suflet nobil are sărmanul sclav, ascuns în spatele fumurilor bachice. În felul acesta, el se prezintă lumii – și, cel mai probabil chiar și sieși, în oglindă dimineața – drept un cavaler călare pe un cal alb, salvatorul sufletelor chinuite de soartă și destin.

Ei bine, iată un tablou al unei zile. O zi izolată, diferită de celelalte prin tipologiile întâlnite, dar mai eles prin evidența stărilor de fapt. A fost, în fapt, evidența sălbăticiei umane, care poate fi lejer extrapolată și în sferele mai “înalte”, singura diferență fiind, eventual, vocabularul: deși ți se folosesc alte cuvinte, tot ceva de mama ți se spune, deși ți-o prezintă ca pe o provocare, încearcă de fapt același bocanc pe grumaz.