ortooxacell kiss2022.gif Flax

PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Simplificarea gesturilor care împărtășesc

Așteptând o altă omenire, de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 2018

 

Citind se poate trăi la propriu efectul de împărtășire, efort pe care autorul caută să îl transmită cititorului său, citind se poate simți cu adevărat atingerea pe care cuvântul așezat de autor în fața ochilor tăi îl face să fie viu, înainte de a se întoarce de unde a venit, sau de a-și continua misiunea interacționând, atingând din nou și din nou pe cel, pe cei cu care își împletește pașii următori.

Cu cartea care, începând cu titlul, ne pregătește și ne vorbește despre încrederea în speranță, „Așteptând o altă omenire”, domnul Gabriel Liiceanu face ca toate aceste manifestări intime să se manifeste cu grație, o face ieșind din literatura de atmosferă pentru a se reîncadra în ceea ce s-ar putea numi literatura manifest, genul cu care domnia sa ne-a obișnuit de-a lungul ultimilor treizeci de ani. Nu a precupețit eforturi niciodată pentru a arăta și pentru a spune răspicat ceea ce pune bariere mersului firesc al vieții și al societății, și nu cred că există în aceste momente destule voci care să facă întotdeauna în așa fel ca ceea ce are de spus să fie răspicat și cu încărcătura etică și morală greu de acceptat de cei vizați, de cei care se apropie și fac parte din acele categorii care, „încremenite în proiect” definitiv sau intenționat, nu ajută deloc la clarificarea situațiilor politice, ideologice, economice, culturale și juridice ținând toată societatea în chingi care blochează și încetinesc instituții, care amestecă voit concepte, stări sau manifestări. Mulți confundă suferința sinceră a domnului Gabriel Liiceanu pentru incapacitatea aceasta funcțională a acestor verigi vitale pentru o societate, cu o morgă căutată, falsă, cu un fel de răsfăț sever prin care vrea să impună un fel de imagine. Toate aceste moduri de a vedea ceea ce încearcă să facă sunt greșite intenționat, încercând, de fapt, să abată atenția celor care chiar vor să vadă ceea ce domnul Liiceanu supune atenției, atențiilor noastre.

Omul, în schimb, este „cel mai cumplit” pentru că e capabil să devină altceva dinlăuntrul lui chiar

Această (să-i zicem) severitate este, de fapt, masca pe care domnul Gabriel Liiceanu o folosește pentru a-și ascunde manifestările pătimașe și sincere ale neputinței, ale imposibilității de a vedea întregul registru uman al erorilor, al ororilor, al manifestărilor criminale, de fapt, ale umanității, toate acestea fiind bine ascunse, camuflate în spatele unor cuvinte frumoase, alese, în spatele veșnicelor scuze care justifică toate aceste acțiuni iresponsabile și imposibil de reparat, de refăcut. Omenirea merge înainte folosindu-se de oameni, de oamenii care s-au obișnuit să nu mai dea atenție genocidurilor, crimelor, deportărilor, terorii. Omenirea se folosește de nonșalanța cu care oamenii distrug viețile altor oameni cu zâmbetul pe buze, cu nepăsarea pe care ți-o dă puterea numărului, cea impusă ideologic, de rasă, de clasă și tot așa. Scuza omenirii sunt oamenii, suntem noi, cei care tolerăm mai mult sau mai puțin intenționat toate aceste moduri de a distruge feluri de a fi și de a trăi în lume. În această unică lume.

Pe de o parte ne confruntăm mereu cu triada instinctelor noastre: frica, foamea și sexul. În fața lor, cel mai adesea, elanul moral amuțește… Nu suntem „aur pur”, nu suntem un aluat făcut din simțul dreptății, admirație, îngăduință, fidelitate, căință, bunătate, devotament, milă, altruism, generozitate, empatie, nepărtinire…

Acestea fiind spuse (răspicat!), cum să nu cauți ieșirea cu mâinile cât mai curate din capcana vieții, din acest mic univers în care nu tu alegi să trăiești, să îți trăiești momentele de bucurie, de dragoste, de spaimă, de durere? Cum să nu cauți portițele prin care să poți, dacă nu evada, măcar să ți le duci pe toate cât mai spre capăt și cât mai scuturate de greutățile impuse de toate manifestările întunecate parcurse de-a lungul acestui traseu. Fiecare posibilitate de a gândi îți dă impulsul de a căuta în continuare, de a simți că soluția este la îndemână, și că poți merge mai departe pe drumul ales. Dar până unde? Până când? Până când limitele impun pauze sau opriri, până unde posibilitățile fiecăruia dintre noi de a ne întinde căutările rămân deschise la variantele amplificării și a dezvoltării lor. Ce învățăm de aici(dacă vrem), este că așteptarea gândului bun, a gândului salvator, este un mod de a-ți ține ființa în viață, într-o viață în care lumina este mult mai vizibilă decât întunericul, într-o viață în care salvarea vine întotdeauna însoțită de manifestări bune, benefice pentru cel, pentru cei care te înconjoară și te însoțesc.

Numai că acest imperativ presupune două lucruri: mai întâi capacitatea de a distinge între bine și rău. Și apoi, odată distincția făcută, puterea de a alege binele, și nu răul…

„Așteptând o altă omenire” are, desigur, destule posibilități să pară un (im)posibil manifest, să pară o colecție de feluri de a fi în lume, de a te așeza între legile și rigorile ei, dar și ale oamenilor care o locuiesc și, empatizând cu toate acestea, să te atașezi de autorul lor, să îți alături strigătul celor ale lui, pe care le face să se audă aici. Nu este simplu, fiindcă nu se pot accepta cu ușurință faptele expuse, arătate, fapte care zdruncină încrederea în lucrurile așezate ale vieții, nu este ușor să părăsești locul așa zisului confort și să te arunci în vâltoarea care poate duce la neplăceri mari, sau mici, ce mai contează. Dușmanul vieții obișnuite, a acelei vieți impuse, este, ca de obicei, predispoziția spre gândire, spre a deveni singur cel care întreabă, care se întreabă și care începe să observe micile și marile lucruri cu aparență nevinovată, lucruri, fapte care pot îngrădi desfășurarea liberă a obișnuințelor unei societăți normale. Pentru că întotdeauna libertatea are de-a face cu multe feluri care o împiedică să își ducă până la capăt misiunile, pentru că sunt mult mai mulți cei care vor să limiteze disponibilitățile libertății, decât cei care vor să le vadă manifestându-se și trăind în toată splendoarea și cu toate bucuriile ei. De aici piedicile, și de aici încercările de a împiedica vocile care spun toate acestea.

Există, însă, întotdeauna ceva mai puternic în inima celui care vrea să trăiască, să gândească și să se manifeste liber, există mereu resurse în interiorul lui care îl ajută să își facă auzite cuvintele, acele cuvinte care ajută și grăbesc procesul eliberării, care îmbărbătează și, cu acea putere cu care sunt învestite, împlinesc viața celui care vede, care aude aceste mesaje.

„Așteptând o altă omenire” este încă o carte a domnului Gabriel Liiceanu prin care își face disponibilă și nu își abandonează misiunea de om al cetății, de gânditor al prezentului în care trăiește și de arătător al răului și al bunului din trecut care au construit acest prezent. Este cartea cu care încearcă și aducă la îndemâna cititorilor dorința de a căuta împreună soluții pentru îmbunătățirea, pentru facerea fiecărui pas pe care viața aceasta ni-l pune la dispoziție. Nu vrea ca cei cărora li se adresează să fie, să devină asistați ci, cu deschidere, cu dragoste, pătimaș, vrea ca fiecare să își poată construi acel edificiu afectiv și încărcat de posibiități benefice, care îl poate conduce spre un final împlinit.

Dacă oricine, acceptând provocarea unei reconstrucții din adânc, poate primi pâinea nevăzută a vieții, înseamnă că oricine, la rândul lui, o poate da mai departe…

„Așteptând o altă omenire” este o treaptă, încă una, pe care domnul Gabriel Liiceanu o pune, pentru ca pasul următor să fie sigur, să poată fi așezat pe partea dură și concretă care te ajută în menținerea și impunerea echilibrului, echilibru necesar pentru așezarea următoarei trepte împreună.

Saltul către umanitatea din noi se produce în urma unor dispute și a unor negocieri pe care fiecare individ le duce cu substratul lui pulsional…

Fiecare treaptă așezată cum trebuie, face ca fiecare impuls urcător să fie încărcat de puterea pe care ți-o dă siguranța de a merge mai departe, și de a vedea cât mai mult. Acesta poate fi modul de simplificare a gesturilor formatoare, a gesturilor sofisticate și încărcate de acea dragoste pentru care se poate muri, de împărtășire a unor moduri de a fi și de a trăi liberi, împreună.

P.S.1: Domnul Gabriel Liiceanu m-a întrebat odată: Ce credeți, pot fi cuvintele un bumerang? De atunci tot văd fiecare cuvânt la care mă gândesc, pe care îl folosesc, cum vine, rămâne și nu mai pleacă, cum caută să rămână într-o împietrire care îi anihilează mesajul prin încremenire. De aceea am căutat să las aceste mici urme să plece puțin mai departe decât le-am obișnuit. Să vedem.

P.S.2: Domnul Gabriel Liiceanu a spus odată: După ce a citit „Așteptând o altă omenire”, Mircea Cărtărescu mi-a scris o scrisoare… De atunci mă tot gândesc la acea scrisoare, la cuvintele cuprinse în ea… Sunt, pot fi un bumerang? Poate că aceasta este nebunia de a gândi cu mintea ta. Sper.

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media