Am recitit cartea după mai mult de 25 de ani pentru că, pe RAI UNO, a apărut o miniserie produsă de italieni ce reprezintă o ecranizare bună şi destul de aproape de firul epic al cărţii.
Varianta pe care am recitit-o este o ediţie revizuită de către Umberto Eco în 2011 şi conţine, în prefaţa acestei ediţii, povestea unui manuscris ce l-a inspirat.
În această prefaţă, autorul povesteşte cum în ziua de 16 august 1968 i-a căzut în mână o carte scrisă de un anume abate Vallet şi de aici o întreagă aventură legată de Mânăstirea din Melek, ce a stat la baza redactării romanului. Înainte de apariţia seriei de televiziune pe care am menţionat-o, romanul a făcut obiectul analizei grupului de joia de la „Seara de carte” şi atunci am tras concluzia că, în trei etape diferite ale vieţii lui, Umberto Eco a scris trei romane care reprezintă jaloanele erudiţiei şi a modului de scriere a întregii sale opere. Această chintesenţă a gândirii lui se regăseşte în „Numele trandafirului”, „Pendulul lui Focault” şi „Cimitirul din Praga”.
Recunosc că, dintre toate, cel mai mult mi-a plăcut „Cimitirul din Praga”. Şi aşa ca o „bârfuliţă”, m-am îngrăşat 3 kg în săptămâna în care am citit-o, deoarece, la fiecare din 15 în 20 de pagini, are câte o reţetă culinară bine descrisă
Povestea din romanul de astăzi, „Numele trandafirului”, este centrată pe relaţia dintre maestru şi ucenic, între erudiţie şi setea de cunoaştere, într-o epocă în care Ordinul Franciscan era considerat aproape eretic prin ideile pe care le promova în legătură cu sărăcia materială a lui Isus Hristos. Poate mai mult ca oricare dintre cărţile citite de mine, romanele lui Umberto Eco pot fi citite cu „ mai mulţi ochelari”, cum spune prietenul meu Pompiliu Alexandru. Cartea poate fi citită cu ochelarii istoricului, cu ochelarii unui detectiv sau cu ochelarii misticului în căutare de adevăr.
Într-o epocă în care chiar şi râsul putea fi considerat o erezie, personajul principal – fratele Guglielmo (William of Bakersville), aflat în trecere într-o abaţie, se vede nevoit să participe la o dezbatere legată de soarta ideilor franciscanilor şi de acceptare a lor ca ordin monahal de către Papă.
Frumuseţea romanului este dată de nota uşor melancolică a învăţăcelului, Adso, care, bătrân fiind, povesteşte aventura de o săptămână pe care o trăieşte, alături de maestrul său, într-o abaţie ce avea cea mai mare bibliotecă din Europa Evului Mediu. Unul dintre „personajele” construite cu delicateţe de autor este chiar biblioteca cu labirintul său, cu capcanele ascunse şi cu paznicul dedicat, care se dovedeşte a fi o căutare a fiecăruia în sufletul său.
Îmi spunea un părinte duhovnic că trebuie ca lecturile să fie bine alese şi la momentul lor potrivit, deoarece te pot sminti. Acest aspect al lecturii şi cunoaşterii este prezent în roman, mai ales prin sacrificiile care se fac pentru a ascunde cărţi interzise, cărţi a căror lectură, fără bagajul unor cunoştinţe anterioare, pot fi interpretate în mod eronat, scoase din context sau trimise în zona eretică.
Nu am să vă povestesc firul epic, pentru că este rostul fiecăruia să descopere adevărul, însă vă recomand să citiţi cu atenţie dezbaterile dintre trimişii papali şi fraţii franciscani, chiar dacă multe dintre expresii sunt în limba latină. Atunci când am citit prima dată romanul, multe dintre expresii le-am înţeles, în măsura în care exista o traducere în subsolul paginii, dar la momentul recitirii am găsit pe internet o pagină în care sunt traduse şi explicate toate expresiile în ordinea cronologică în care apar carte.
Pagina o găsiți aici: https://dragdelectura.wordpress.com/2016/03/28/traducerile-expresiilor-straine-din-numele-trandafirului-de-umberto-eco-cu-explicatii/.
Acum filmul… Prima ecranizare a fost făcută în anul 1986 şi îl are ca actor principal pe Sean Connery. Fiind un film de aproximativ două ore, nu reprezintă o oglindă a romanului, insistând doar pe anumite aspecte, însă decorurile gotice sunt impresionante şi ne „transportă” în acea epocă. Actorii sunt convingători și filmul a obținut premiul César pentru cel mai bun film străin. Mie cel mai mult mi-a plăcut Ron Perlman, în rolul călugărului Salvatore.
Miniseria făcută în 2019, de italienii de la Media Set, urmăreşte foarte bine cartea, cu atât mai mult cu cât se întinde pe aproximativ 8 ore , ceea ce a permis o detaliere atât a dezbaterilor de natură religioasă, cât şi a analizei ereziilor din acea perioadă.
Dacă vi se pare cartea dificilă, vă recomand să vedeţi măcar această miniserie, să o vedeţi cu un John Turturro magistral, în rolul lui William de Bakersville. De altfel, el este coscenarist şi coproducător executiv al miniseriei.
Citeam în Suplimentul de cultura că „producătorii spun că Umberto Eco a validat o primă versiune a scenariului înainte de moartea sa, survenită în 2016. Familia lui a supravegheat apoi îndeaproape întregul proiect, o producție cu un buget consistent de 25 de milioane de euro, realizată în limba engleză la studiourile Cinecitta din Roma.”
Și pentru că stăm acasă, vă recomand să citiți povestea fascinantei biblioteci din abaţie, adevărata comoară a acelor călugări, ale căror vieţi erau dedicate copierii şi traducerii multor cunoştinţe milenare, considerate deseori periculoase.
Facebook
WhatsApp
TikTok
