Căci ce distragere mai nobilă există, nu-i așa, ce tovărășie mai captivantă, ce transă mai delicioasă decât cea a literaturii… Literatura, de pildă, are o funcție pragmatică. Ca orice formă de Artă, ea are misiunea de a face suportabilă îndeplinirea datoriilor noastre vitale.
Duminică începusem să scriu despre altă carte şi alt film, dar astăzi, când împlinesc 44 de ani, am simţit nevoia să scriu despre un roman şi un film în care am regăsit unul dintre principiile mele de viaţă: „ce bine este la mine sub frunză”. Scriu tableta în 22 iulie, în timp ce îmi beau cafeaua şi „bag” o friptură la cuptor – pentru că diseară am musafiri.
Cartea pe care am ales-o astăzi este „Eleganţa ariciului” de Muriel Barbery. Romanul a fost tradus de Ion Doru Brana și a apărut la editura Nemira. Filmul este produs în 2008 și a apărut pe marile ecrane în 2009 sub bagheta regizorală a Monei Achache.
Povestea se desfăşoară pe două planuri, într-un condominiu burghez din Paris, 7 rue de Grenelle. Primul plan este cel conturat de Renée Miche, o portăreasă de 54 de ani a unei clădiri în care locuiesc doar oameni bogaţi; în cel de-al doilea plan este fata cea mică a unei familii cu pretenţii, Paloma Josse, care este elevă, are 12 ani și locuieşte în aceeaşi clădire.
Personajele au personalități nesociabile, care își ascund inteligenţa din diferite motive, pasionate de citit şi care fac în permanență o analiză a lumii în care trăiesc. Inițial, cele două personaje nu interacţionează, ci sunt doar construite în paralel. La un moment dat, pasiunea comună pentru cultura japoneză le va uni atunci când în clădire se mută Kakuro Ozu.
O fetiță de 12 ani extrem de inteligentă, o femeie grasă și urâtă, cultivată, dar aparent definită de cuvântul „portăreasă” și un japonez plăcut sunt personajele care formează triunghiul din centrul filmului. Prin acest triunghi, întrebările pe care personajele și le pun în carte sunt evidențiate în film. Fiind un roman cu accente filozofice, ar fi fost greu de ecranizat fără un artificiu artistico-regizoral de genul acesta.
Atât cartea, cât și filmul sunt de fapt despre cum să ne punem întrebări. Degeaba te întrebi și te frămânți, dacă nu știi care este întrebarea corectă, care este înșiruirea de cuvinte, ordine lor dintr-o întrebare, care să te conducă la un răspuns cât mai aproape de „adevăr”, acum și aici, în epoca „post-adevăr”.
Romanul, dar și filmul folosesc ca mod de construcție și de exprimare a ideilor cărțile citite de personaje și filmele văzute de acestea, alese cu grijă de Muriel Barbery și completată de un tur de forță cu sprijinul diverșilor filozofi. Coloana sonoră originală a filmului aparține compozitorului libanez Gabriel Yared, cunoscut pentru coloana sonoră a block-buster-ului Troia.
Am găsit ca fiind genial modul în care prin descrierea fizică a celor două personaje, prin contrastul între trupul urât al femeii sau trupul firav al fetei și gândirea profundă și educată creează o poveste și asta este ceea ce căutăm. Un experiment reușit și o voce cinică ce critică indirect o societate mercantilistă, dar mai ales superficială, așa cum bine subliniază unul dintre personaje, „frumuseții i se iartă totul, chiar și vulgaritatea. Urâțenia, în schimb, este întotdeauna vinovată, iar eu eram sortită acestui destin tragic într-un chip mai dureros, cu atât mai mult cu cât nu eram deloc proastă”.
Un pic de gust din ideile autoarei ne-a oferit și domnul profesor aici:
https://www.gazetadambovitei.ro/educatie/cultura/tableta-de-luni-ionut-cristache-pagini-din-izolare-2/
Post Scriptum: Oamenii trăiesc într-o lume unde cuvintele,şi nu faptele, au putere, unde competenţa supremă este stăpânirea limbajului. E cumplit pentru că, în fond, suntem primate programate pentru a mânca, a dormi, a ne reproduce, a ne cuceri şi securiza teritoriul şi, fiindcă cei mai înzestraţi pentru asta, cei mai animalici dintre noi,sunt întotdeauna duşi de nas de către ceilalţi, cei care vorbesc bine,deşi ar fi incapabili să-şi apere grădina, să aducă un iepure pentru cină sau să procreeze cum se cuvine. Oamenii trăiesc într-o lume în care cei slabi sunt cei care domină. E o injurie teribilă adusă naturii noastre de animale,un gen de perversiune, o contradicţie profundă.
MARIUS MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… Carabella târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…
Facebook
WhatsApp
TikTok
