Nu sunt un fan al educației online. Este mai puțin eficientă decât cea desfășurată în sala de clasă. Motivele sunt numeroase, de la factorii care perturbă procesul de comunicare, la tradițională neseriozitate românească. Însă încep să mă irite luările de poziție ale unora și altora, izvorâte din inconștiență, interese meschine sau „creștineasca” dorință de a muri și capra vecinului.
Dragi părinți, respectul nu se impune, ci se câștigă. Și, în mod ideal, ar trebui să fie reciproc. Pot să înțeleg că, aceia dintre dumneavoastră care mergeți la muncă, nu aveți cu cine să vă lăsați copiii preșcolari și școlari de vârstă mică acasă, așa cum înțeleg și că un elev de clasa întâi nu poate învăța scrisul de mână pe tabletă. Dar și dumneavoastră trebuie să înțelegeți că noi, profesorii, nu suntem babysitteri cu studii superioare. Și nici nu am depus, precum medicii, vreun jurământ conform căruia suntem pregătiți să plătim cu viața refuzul unora de a respecta reguli elementare de igienă. Speranța de viață a unui profesor este oricum mult sub media națională, dar una este să mori la treizeci sau patruzeci de ani, alta este să mori la șaizeci. Nici salariile noastre nu sunt comparabile cu ale medicilor. Coeficienții noștri de salarizare se pierd undeva în treimea inferioară a grilei. Iar în ceea ce privește comparația cu vânzătoarele din supermarketuri, tot respectul pentru munca acestora, însă predatul cu masca sanitară pe față este tot atât de ineficient ca cel online, dar din cu totul alte motive: un sfert din timp se duce cu potrivitul măștii, care alunecă în timp ce vorbești.
Dragi elevi, știu că vă lipsește componenta socio-emoțională a activității desfășurate în sala de clasă. Știu și că aveți nevoie să învățați unii de la ceilalți și că învățarea reciprocă este posibilă mai ales în contextele educative clasice. Dar dacă în timpul unei ore desfășurate online, n-ați mai închide camera și microfonul pentru a vă juca CS: GO, ca să dau doar un exemplu, mă gândesc că ați învăța ceva mai mult. Educația online este o soluție temporară, de avarie, cu numeroase dezavantaje, dar și cu câteva avantaje: puteți învăța în ritmul propriu; pentru nelămuriri, vă puteți adresa exclusiv profesorului, fără să stârniți hohotele „amicale” ale colegilor; în timpul unei ore desfășurate online, dispuneți, la doar un click distanță, de toate informațiile necesare rezolvării sarcinilor de lucru; în plus, valorificarea materialelor audio-video facilitează procesul de învățare.
Dragi colegi, știu că este infinit mai greu să pregătești și să desfășori o oră online. Efortul depus pentru a ne atinge obiectivele este dublu, relevanța feedbackului este incertă. Știu și că, pe parcursul unei asemenea activități, nu prea mai este loc pentru timpi morți. Nasol, nu? Însă mai știu și că un profesor adevărat, unul care n-a intrat în sistem doar ca să aibă de unde pleca dimineața de acasă, ci pentru că are ceva de transmis elevilor săi, va face față oricărei situații.
Acestea fiind spuse, dintre cele trei scenarii luate în calcul de Ministerul Educației și Cercetării, cel spre care ne îndreptăm și care presupune prezența în sălile de clasă, prin rotație, a câte unei treimi din numărul total de elevi, mi se pare cel mai păgubos. Este adevărat că păstrarea distanței recomandate de autorități nu este posibilă decât prin reducerea numărului de elevi aflați într-o sală de clasă la maximum zece. În plus, cele două săptămâni pe parcursul cărora, prin rotație, elevii vor rămâne acasă coincid cu perioada de incubație a noului coronavirus. Altfel spus, în cazul în care un elev s-a contaminat, primele simptome ale bolii se vor manifesta înainte ca acesta să se întoarcă la școală. Principală vulnerabilitate a acestui scenariu este reprezentată de prezența săptămânală a profesorului la școală: riscul ca un profesor să se infecteze devine major. Și major este și riscul de a le transmite elevilor săi virusul. În acest context, nu mă pot împiedica să mă întreb cât consideră statul român că reprezintă echivalentul în bani al vieții unui profesor. Și ce anume justifică riscul ca fie și numai un elev să se îmbolnăvească? Cine își va asuma acest risc?
Din punct de vedere pedagogic, încercând să împace și capra și varza, un asemenea scenariu va cumula mai puțin avantajele și mai mult dezavantajele ambelor modalități de derulare a procesului de învățare. Gândită ca perioadă de fixare și evaluare a cunoștințelor și deprinderilor, săptămâna petrecută în clasă va fi cea de la care atât elevii, cât și profesorii vor avea cele mai mari așteptări. Dublate de minimalizare importanței activității desfășurate online, asemenea așteptări, ce se vor dovedi nerealiste, vor conduce, în cele din urmă, la eșecul, fie și parțial, al procesului de învățare.
Tot în acest scenariu, nu-mi este deloc limpede cum va arăta norma didactică de predare. 18 ore la clasă și 18 ore online înseamnă 36 de ore de predare, ceea ce reprezintă o imposibilitate. Nici reducerea la jumătate a orelor alocate săptămânal fiecărei discipline nu este posibilă, câtă vreme pentru studiul anumitor discipline este alocată o singură oră pe săptămână. Există și varianta în care lecția desfășurată în sala de clasă să fie transmisă live elevilor rămași acasă, însă mă gândesc că este greu de pus în aplicare, din cauza impedimentelor tehnice.
În scenariul potrivit căruia, temporar, desigur, educația va continua exclusiv online, riscurile sanitare sunt considerabil mai mici, însă se înmulțesc cele care amenință eficiența demersului didactic. Pe lângă dezavantajele deja menționate, lipsa mijloacelor tehnice necesare derulării în bune condiții a activității didactice face ca un procent deloc de neglijat din rândul populației școlare, aparținând, din păcate, celui mai vulnerabil grup, să nu aibă acces la educație. Chiar și în cazul în care MEC va reuși să doteze cu tablete toți acești elevi, mă îndoiesc că respectivele tablete vor fi suficient de performante încât să nu le creeze probleme utilizatorilor. Oricum, în lipsă de altceva…
În ultimul scenariu, cel potrivit căruia educația se va desfășura în maniera clasică, riscurile sanitare cresc exponențial. Nu cred că mai este nevoie să explic de ce. Din punct de vedere pedagogic, acesta pare a fi scenariul cel mai avantajos. Din păcate, doar pare! Întoarcerea tuturor elevilor la școală, în minime condiții de siguranță, nu va fi posibilă fără reducerea orei de curs de la 50 la 30 de minute, de exemplu, sau fără învățatul în mai multe schimburi, în funcție de spațiul de care dispune școala respectivă. O activitate didactică de 30 de minute este una ratată din start. Iar învățatul în schimburi nu va rezolva problema părinților care nu au cu cine să-și lase copiii acasă.
Acest articol nu s-a dorit o pledoarie pentru unul sau altul dintre scenarii. Dacă mă întrebați pe mine, niciuna dintre variante nu este acceptabilă. Pentru că, indiferent de variantă, va exista un preț pe care unii dintre noi îl vor plăti. Însă mi-aș dori să înțelegem cu toții că ne aflăm în miezul unei crize de proporții, iar aruncatul cu noroi unii în ceilalți nu o va rezolva, ci o va adânci. Și mi-aș mai dori ca alegerea unuia dintre cele trei scenarii propuse pentru anul școlar 2020-2021 să nu fie dictată doar de rațiuni electorale.
DANIEL TACHE este doctor în filologie, critic, istoric literar și eseist, profesor la Colegiul Național „CONSTANTIN CARABELLA”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
