1.De început de an…
Despre deschiderea ArtEast Gallery… Doi prozatori curajoși, Lucian Dan Teodorovici și Dan Lungu, au decis să spargă gheața în întinsul și populatul cartier popular, înființînd acolo prima instituție cultural-artistică. Pe vremuri, exista acolo o librărie, chiar lîngă blocul în care am locuit cîțiva ani. Mă îndoiesc că mai există. Oricum, nu mai există două monumente de arhitectură industrială veche, fabrica de bere și cea de țigarete…
Prin urmare, vineri 7 Ianuarie, ora 18, în str. Păcurari 108 – dacă memoria mă ajută, e în zona școlii Petru Poni – a avut loc deschiderea oficială a ArtEast Gallery cu vernisajul expoziției The L.I.G.H.T. Expun Marinela Ciobanu și Rodica Crîșmaru. Curator: Dana Lungu. Evenimentul a fost prezentat de criticul Bogdan Crețu. Expoziția va rămîne deschisă vreme de o lună. Mulțumesc Doamnei Natalia Maria Andriucă pentru informații.
2. Un poem de la prieteni…
Dorin David… Am primit poemul lui Dorin mai de mult, de dinainte de sărbători, dar cum nu l-am pus în fișierul special, s-a rătăcit pe ecran. Important este că nu a reușit să se ascundă definitiv de privirea mea vigilentă…
circ
a venit circul
mi-am luat copilul
din mine
și m-am dus
am intrat pe ușa din spate
a rulotei pe care nu scria nimic
întotdeauna am vrut să fiu clown
(a se citi claun)
i-am spus bărbatului cu fața rotundă
ce se încrunta la mine
n-avem nevoie de clauni
sunt prea mulți în circul ăsta
de fapt tot ce mai avem
sînt clauni
toți sîntem
dar avem nevoie de îmblînzitori
de fluturi sau
în cel mai rău caz
de fulgi de zăpadă
de aceștia ducem complet lipsă
dar nu știu cum să îmblînzesc fluturi
i-am răspuns sau
fulgi de zăpadă
abia am reușit să fac cîinele
să stea culcat
plus că abia astăzi ninge
dar mîine poate nu
poate nu vor mai fi nici fluturi
nici oameni
îmi pare rău
i-am mărturisit
eu aș fi vrut să fiu claun
să mă distrez pe scenă
în timp ce fac lumea
să rîdă
asta poți să o faci
mi-a spus ferm
și în timpul tău liber
nu trebuie să vii aici
n-ai nevoie de scenă
pentru asta
am plecat pe jumătate
trist
chiar am crezut
în claunul din mine
dar omul avea dreptate
lumea-ntreagă e un circ
care-și strînge catrafusele
3.Poemul săptămânii… Sfîrșitul filmului. Priviri prin El Aleph
Puțin după jumătatea lui decembrie, am scris dintr-o suflare, dar la computer, cum sînt nevoit de vreo jumătate de an să scriu și poeziile, prima secvență. În timp ce o postam, știam că voi mai scrie una, care mi-a luat mai multe zile, despre care credeam că e ultima, de unde și subtitlul. Doar că odată terminată, mi-au sosit încă două, cumva amestecate. Le-am ordonat în minte și le-am scris. Mi-am dat seama că intrasem într-un El Aleph, magica invenție a lui Borges, că am avut acces la o întîmplare privită într-un continuum spațio-temporal. Sigur, ideal ar fi ca secvențele să poată fi citite simultan, dar asta e imposibil! Așa că am lăsat oarece distanță de la ultima secvență, ca să poată fi privite oarecum ca necunoscute. Ar trebui citite într-o singură ședință de lectură. Cum accesul meu la Aleph a fost limitat, nu știu pricina răzbelului, nici urmarea. Poate bătrînul pistollero răzbuna o faptă comisă contra sa, poate era o operațiune de pedepsire, poate era un pariu cu sine însuși, toate la un loc, poate cu totul altceva. Mi-am imaginat însă urmarea. Să spunem că după vreo sută de metri, bătrînul a oprit calul, s-a întors cu fața spre oraș și a pocnit din degetul mare și mijlociul mîinii drepte. Toate victimele carnagiului s-au ridicat și nu-și aminteau nimic din cele petrecute. Frizerul a observat că pe panoul de la întrarea în oraș, numărul bărbaților fusese modificat, a șters și a scris 104 în loc de zero. Dar asta numai mi-am imaginat, nu am primit prin Aleph, așa că nu voi scrie niciodată secvența aceasta. De altfel, e butaforică!
Sfîrșitul filmului
Un bătrîn înalt și spătos mergea pe strada pustie,
cu ușile închise și ferestrele oblonite cu grijă –
mergea încet, cu picioarele ușor depărtate, privea
pe sub boruri la stînga, la dreapta, se oprea, pleca
mai departe pe strada pustie, pe care doar vîntul
mai mișca smocuri de paie și mărăcini de preerie…
Se știa privit de pretutindeni, de după obloane,
din poduri, dar mergea mai departe, încet, încet,
pas după pas, cu picioarele lungi ușor depărtate,
cu mîinile la înălțimea șoldurilor, acolo unde purta
de obicei pistoalele de argint, care acum lipseau, dar
știa că important este să fii mereu pregătit și atent.
Spre capătul străzii pustii, s-a oprit pentru ultima oară,
a pivotat jumătate de pas spre turla clopotniței nalte,
a îndreptat brusc degetele arătătoare, a tras de la șold –
s-a auzit sunetul clopotelor ca și cum ar fi fost lovite…
Mulțumit, s-a prăbușit în colbul cenușiu al drumului,
țintit de zeci de degete ieșite, apărute de pretutindeni…
17 Dcembrie 2021, în Iași
Sfîrșitul filmului. Epilog
Și totuși la vizionare mi-a scăpat un detaliu,
poate a căzut la montaj, poate era anacronic,
poate căzuse din trusa cosmeticienei, sau
poate era acolo de o întreagă eternitate,
dar am auzit zăngănitul cutiei mari de cremă,
cutie în cel mai frumos albastru dintre toate,
cu litere albe în relief ușor, pe care a lovit-o
fără să vrea asta cu vîrful rotunjit al cizmei –
cred că s-a rostogolit printre paie si scaieți,
dar sunetul de obiect gol l-am auzit limpede…
Cutie care mă trimite spre alta, tot Nivea și
la fel de mare, care adăpostea în îndepărtata
mea copilărie nasturii de cămașă, pentru
ceilalți nasturi erau la îndemînă alte cutii,
mult mai mari, și altele pentru ace și papiote –
in illo temore, nasturii erau recuperați atent,
nu aruncați odată cu hainele ajunse ferfeniță…
Și exact la fel cutia dăruită de ea zilele trecute
să-mi îngrijesc mîinile mereu uscate de excesul
igienic al ciudatelor noastre vremi – e totuși
foarte curios să ai nevoie de hidratarea pielii
cînd folosești zilnic atît de multă apă, lichidă!
Nu mă tulbură că într-o zi voi pleca altunde,
în fond în toate celelalte zile nu voi muri, după
cum spune vorba de duh trimisă de profesor, dar
e terifiant că se vor pierde toate amintirile mele…
18 – 21 Decembrie 2021, în Iași
Sfîrșitul filmului. Ducipal
La intrarea în oraș, a descălecat și l-a legat
pe Ducipal de bara de lemn dintr-un grajd pustiu,
dar aici pustiu părea totul oricît priveai roată,
era al patrulea cal ce purta acest nume celebru,
pe care îl alesese dintr-o Alexăndrie citită
pe ascuns, cu patimă, în îndepărtata sa copilărie…
A pus în iesle un braț de fîn și alături o căldare
cu apă, a legat căpăstrul moale, un nod cu laț
în care băgase un bețișor smuls din scîndură,
l-a mîngîiat pe Ducipal pe coamă, i-a șoptit
ceva ce numai eu știu și a ieșit în strada care
străbătea tot orașul, de aici pîn la clopotniță…
„Și abia plecă bătrînul…” de la grajd, înalt și spătos,
pășea încet, cu picioarele lungi ușor depărtate,
și Ducipal a început să mănînce fără grabă fînul
din iesle și să-și moaie botul în apa din găleată,
bătînd ușor din picioarele din față, fornăind uneori –
fără griji, stăpînul lăsase tot ce se cuvine la-ndemînă…
Deodată, calul se opri, se cabră ușor, cu botul în sus,
agită capul, bățul se rupse, căpăstrul se desfăcu,
se roti pe loc, se întoarse spre poarta batantă, slobozi
un nechezat neauzit vreodată, bătu din copite, trecu
zvîrlind poarta în lături și plecă în galop nebun
spre clopotniță, pe strada goală ce tăia urbea în două…
Uneori, nechezatul răsuna peste clădiri și preerie…
21 – 26 Decembrie 2021, în Iași
Sfîrșitul filmului. Partea cealaltă
Au trimis trei gealați să-i pună capcană,
pe doi i-a fulgerat cu degetele arătătoare,
iar pe ultimul l-a iertat, cineva trebuia să dea
tîrgoveților cumplita veste a grabnicei sosiri
a celui mai vestit pistollero din tot ținutul…
Au tras obloanele, au ferecat ușile și s-au
înarmat pînă în dinți, care cu un pistol, dar
cei mai mulți cu două, care cu puști cu
țeava tăiată, care cu carabine Winchester,
nu se știe de ce, unii purtau cuțite, țepușe…
Pîndeau de după obloane, din poduri, unii
din clăile de fîn și din frunzișul copacilor,
erau zeci, poate mai bine de o sută, dar
le tremurau inimile în piepturi și li se mișca
arsenalul în mîinile ce păreau vînjoase, frica
îi cotropise pe toți, îi cuprinsese cu totul…
Bătrînul înalt și lat în spate merge încet,
încet, cu picioarele ușor depărtate, privea
pe sub borul larg, știa unde sînt și cîți sînt,
vedea prin pereți și obloane ca prin sticlă…
Bătrînul înalt și spătos pășește încet spre
capătul străzii prăfoase, cu picioarele
ușor depărtate, cu mîinile ridicate la șold…
Ajunge în dreptul clopotniței singuratece,
pivotează spre stînga, ridică arătătoarele
și trage din cădere, se aude sunet metalic,
restul e treaba ecoului, cei din ascunzători
n-au vreme să tragă, se prăbușesc, armele
le scapă din mîini, fînul și frunzele ard…
Ducipal e alături, respiră zgomotos, fornăie,
îngenunchează pe picioarele din față și
bătrînul încalecă, scoate din buzunarul șeii
pistoalele de argint și le agață la șolduri…
Bate calul cu palma ușor pe grumaz, apoi
se apleacă și-i șoptește iar ceva la ureche-
Ducipal bate din picioare pe loc, a mulțumire
și la semnul scurt din frîu își începe galopul –
în urma lor tropot de copite, înainte pustiul…
27 Decembrie 2021, în Iași
4. Râdem patriotic…
Mereu mi-au plăcut anecdotele cu oameni celebri și vorbele de duh ale acestora. Tocmai am primit un set foarte bun de la Constantin Arcu și nu putem să-l țin doar pentru mine. Și o glumă grafică de la Anonimul Cracovian. Tot cu o celebritate…
Pe când scriitorul Honoré de Balzac se afla în Elveţia, prietenii săi l-au îndemnat să facă o excursie pe culmea unui munte.
– Exclus! replică Balzac. Faţă de munţi am aceeaşi atitudine ca şi faţă de femei. Prefer să rămân la poalele lor.
Un tânăr actor lipsit de talent îi cere dramaturgului George Bernard Shaw să-i scrie o recomandare pentru a se angaja la un teatru. Acesta a scris următorul bilet: „Vi-l recomand pe actorul X. Joacă Hamlet, Caesar, fotbal şi biliard. Cel mai bine joacă biliard”.
Cum a scăpat Caragiale de sponsorizarea pentru amenajarea unui cimitir… Ion Luca Caragiale deţinea o casă de vacanţă la ţară unde se retrăgea când dorea să scrie în linişte. Primarul comunei, de câte ori afla că scriitorul s-a întors, îl asalta cu zeci de invitaţii la evenimente locale sau îi cerea bani pentru comunitate. Cum lui Caragiale nu-i plăcea să fie distras din actul creaţiei, reuşea să-l şocheze mereu cu răspunsurile sale spontane. Într-o zi primarul îi bate în poartă cu rugămintea de a contribui financiar la construirea unui gard în jurul cimitirului comunal. Răspunsul lui Caragiale l-a dezarmat:
– Nu vă dau bani pentru asta. Cei care sunt afară nu se grăbesc să intre, iar cei aflaţi acolo n-au cum să mai iasă. Prin urmare, n-aveţi nevoie de gard..
Balzac a primit o scrisoare de la unul din numeroșii săi creditori: ,,Va rog sa-mi restituiți imediat banii pe care vi i-am împrumutat. Mâine trebuie sa plătesc urgent o datorie.” Răspunsul lui Balzac: ,,Aceasta e curată nerușinare! Vreți să va plătiți datoriile cu banii mei?”
Aflându-se, ca de obicei, într-o mare jenă financiară, Balzac îl vizita pe editorul său pentru a obține bani. Într-una din zile a fost oprit în antecameră de un valet care i-a spus:
– Regret, dar astăzi domnul nu primește.
– Nu-i nimic, i-a replicat zâmbind scriitorul. Principalul e să dea!
Baudelaire a fost întrebat de o doamnă vârstnică și vanitoasă, căreia toți îi făceau complimente:
– Câți ani îmi dați, maestre?
– De ce v-aș mai da și eu, din moment ce aveți atâția? îi replică sarcastic poetul.
În luna iulie a anului 1838, cu şase luni înainte de a se căsători cu verişoara sa Emma Wedgwood, Charles Darwin a întocmit o listă cu argumente pro şi contra mariajului. Analizându-le, Darwin a hotărât că argumentele pro trag mai greu pe cântar, s-a căsătorit şi a trăit cu Emma până la moartea sa, în 1882. Ei au avut zece copiii (trei dintre care au murit la o vârstă fragedă). Iată unele din argumentele pro-mariaj ale lui Darwin: copii (dacă va da Domnul); o companie constantă (şi o prietenă la bătrâneţe); obiect de iubire şi de joacă (oricum e mai bine decât să ai un câine); casă amenajată şi cineva care o să aibă grijă de gospodărie; diverse stări benefice pentru sănătate. Imaginează-ţi numai o soţie gingaşă întinsă pe canapea, focul arzând în cămin, cărţi, muzică bună… Căsătorie, Căsătorie, Căsătorie. Quod Erat Demonstrandum.
La scriitorul francez Anatole France venise odată o tânără stenografistă să se angajeze la lucru. France găsise că e mai eficient să dicteze nuvelele şi articolele sale.
–Monsieur, eu pot stenografia cu o viteză de 150 de cuvinte pe minut, rosti domniţa cu gândul să-şi ridice valoarea.
– E bine, dar de unde să vă iau atâtea cuvinte? – răspunse uimit şi ironic France.
O doamnă îl întrebă odată pe dramaturgul George Bernard Shaw: „Cum credeţi, de ce Dumnezeu a creat întâi bărbatul şi abia apoi femeia?” În stilul său inconfundabil, Shaw răspunse: „Probabil Dumnezeu nu dorea ca în timp ce va crea bărbatul, femeia să-l sâcâie cu sfaturile ei!”
Voluminosul scriitor Chesterton s-a certat cu sfrijitul Bernard Shaw şi i-a spus: „Domnule, dacă cineva vă priveşte cu băgare de seamă, îşi închipuie lesne că în această ţară a izbucnit o foamete cumplită.” „Da”, a venit replica lui Shaw, „dar are să vă tragă la răspundere numai pe dumneavoastră. Cine vă priveşte îşi dă seama că sunteţi singurul vinovat!”
LIVIU ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…