SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI

O poveste cretană…  Rusească, japoneză, acum cretană. Pe aceasta am scris-o cu mai multe întreruperi din motive de somnuri scurte și dese, după modelul lui Marco Polo. Dar, după cum mi se pare, starea nu ascundea ceva nasol, chestia de care ne păzim toți. Și mai sînt cîteva povești care se învîrt în minte…

 

Ultima poveste adevărată a lui Alexis Zorbas

Leneveam pe canapeaua din camera comună, unde și adormisem seara, după cele cîteva ceasuri de povești și mai multe sticle de vin roșu și aspru din insulă. Pe ușa care dădea direct afară năvăli Zorba gol și ud tot, apucă un prosop și-și șterse corpul și părul, apoi trase pe el o pereche de pantaloni cenușii și un tricou marinăresc care prinsese și zile mai bune. Rămase desculț. Își alesese o altfel de trezire decît mine. Se vedea pe chipul său că arde de nerăbdare să vorbească, dar își struni pornirea și se apucă să pregătească cafeaua. Era o frumoasă zi de sfîrșit de august, iar soarele se strecura în cameră prin ușa rămasă deschisă și prin perdeaua subțire. Cînd cafeaua se făcu, turnă în două cești mărișoare, mai degrabă de ceai, adăugă cîte un vîrf de linguriță de zahăr și cu mai multă generozitate dintr-o sticlă de rom. Bună idee,   mi-am spus, leac sigur de trezire. Apoi, a luat ceștile în mîini și s-a îndreptat spre ușă, spunîndu-mi:

– Mergem pe plajă, stăpîne, vreau să-ți spun, sahib, povestea adevărată a crimei din portul Hersonissos de acum mulți ani. O poveste pe care n-o știe nimeni!

Părea serios, dar mă ironizase cu acel sahib, învățat decent de la doi marinari indieni care, tot ironic, își adresau reciproc formula aceea de politețe. Am înaintat cu precauție spre plajă. L-am întrebat de ce nu-mi povestește în cameră și mi-a răspuns mai degrabă tăios că pereții au urechi! Bun, noi stăteam însă singuri în casa aceea închiriată, de jur împrejur era grădina plină de flori și livada mică de măslini, dar eram încă prea adormit ca să intru în vreo controversă cu acel Zorba deja foarte vioi după baia în mare. Ne-am așezat întinși pe nisip, cu ceștile la îndemînă pe două pietre albe și plate. Parcă eram la cafenea!

Luam cîte o înghițitură de cafea în tăcere, eu priveam spre mare, Zorba spre munte, că așa eram așezați. La un moment dat, tovarășul meu se hotărî să vorbească. Începu prin a-mi cere promisiunea păstrării tainei. M-a mirat, pînă atunci îmi povestise sute de lucruri de-ale lui și de-ale altora, era o adevărată comoară de povești. Dar i-am făgăduit păstrarea secretului. A luat o piatră albă și plată, s-a întors spre mare și a aruncat-o razant cu apa. Aceasta a lovit îndelung valurile și s-a scufundat departe de mal. Zorba a părut mulțumit, poate fusese o verificare, nu știu a ce anume, cred că nici el nu știa. Și-a reluat poziția dinainte și a început să povestească:

– Stăpîne, acum multă vreme la Hersonissos trăia un fost marinar care reușise să facă o mică avere. Își făcuse o prăvălie cu de toate și o tavernă la șoseaua de jos, prin mijlocul așezării. Îl chema Petras, era în floarea vîrstei, în plină putere și avea o femeie mult mai tînără pe care o chema Zoe. Îl ajuta la treburi un fel de nepot de pe urma unui văr de-al doilea care dispăruse în mare. Pe nepot îl chema Iasu, de fapt îl chema Nicola, nume destul de răspîndit pe o insulă care stătuse sute de ani sub stăpânire venețiană. I se spunea Iasu din pricina felului său amabil, binevoitor de a se comporta cu ceilalți, cu toată lumea, era în stare să mulțumească și pentru înjurături. Saluta pe toți și tot timpul. Chiar dacă îi întîlnea de cîteva ori pe zi. Iasu locuia într-o căsuță cu două încăperi la capătul grădinii din spatele prăvăliei.

La jumătatea unei dimineți, Zoe și Iasu stăteau pe chei și așteptau întoarcerea lui Petras care ieșise cu vaporașul său la pescuit. Bărbatul pescuia în primul rînd pentru că îi plăcea să se trezească în plină noapte și să iasă pe mare mult înainte de răsăritul soarelui, abia apoi ca să aibă pește proaspăt pentru taverna sa. Deodată, apăru vaporașul și cei doi tineri se mai depărtară un pas unul de celălalt. Nu știau dacă Petras îi văzuse așa de apropiați și, mai ales, nu știau că Petras văzuse mai mult decît atît, priviri, gesturi, zîmbete care nu înșeală. Ca orice marinar, avea un spirit de observație mai ridicat decît al celor ce calcă pe pămînt. Vaporul opri la chei, Iasu prinse sfoara groasă și o învîrti de cîteva ori în jurul pilonului metalic și făcu un nod slab. Apoi, urcă pe vapor și împreună cu Petras cără coșurile cu pește, împărțit pe sortimente, și o găleată mare cu creveți. Petras știa o insuliță în apropierea căreia erau colonii enorme de creveți. Au pus coșurile în camionetă și stăpînul casei le-a spus să revină repede pentru că mai au de rezolvat ceva pînă la amiază. Mașina se îndepărtă, arăta ca și cum ar fi prins războiul, celălalt război, poate chiar războiul cu turcii, dar încă ținea pînă și la drumurile grele ale Cretei.

Petras urcă pe vapor și aranjă niște lucruri pe acolo, plase de pescuit, otgoane, vechea ancoră ruptă, coșurile rămase goale. Își aprinse pipa și se așeză pe un sul de parîme. Apoi, se ridică, se duse în cabina strîmtă și luă o sticlă de raki. Fuma și lua cîte o mică înghițitură din sticlă. Își făcuse planul, ba chiar putea spune că îl și începuse. I se părea că timpul trece greu, că durează prea mult reîntoarcere celor doi, poate chiar dura prea mult. În sfîrșit, mașina apăru, opri pe chei la cîțiva metri de vapor, cei doi coborîră și lui Petras i se păru că erau îmbujorați, poate erau, afară era deja cald, iar în cabină și mai cald. Îi făcu semn lui Iasu să urce, iar cînd Zoe încercă să urce și ea o opri cu un gest scurt. Cînd Iasu ajunse aproape, pumnul stîng îl lovi în stomac, iar dreptul în falcă. Petras îl prinse cînd începuse să se prăbușească și îl așeză pe scîndura punții. Cu o bucată de odgon subțire îi legă mîinile la spate, cu altul picioarele mai sus de glezne. Apoi luă vechea ancoră, cea cu un colț rupt, și i-o legă de picioare murmurînd pentru el că bărbații trebuie să moară în picioare. În momentul loviturilor, Zoe a vrut să țipe, dar a rămas mută, cu gura deschisă. A vrut iarăși să urce pe vas, dar Petras i-a spus să rămînă la mal și să aștepte. Apoi, vaporașul s-a îndepărtat de mal, iar femeia s-a așezat pe o piatră de la marginea cheiului. Privea în gol și înțelese că Petras înțelesese chiar mai mult decît ea însăși…

– Asta e povestea adevărată a crimei din portul Hersonissos, stăpîne. 

Și zîmbind, adăugă sahib, spărgînd seriozitatea intensă de pînă atunci…

– Dar spuneai că nu o știe nimeni, Zorba…

– Zorba e nimeni, spuse aproape în șoaptă.

Poate că avea dreptate, cum mie mi se părea că Zorba e totul, el putea fi prea bine și nimeni, și nimic…

– Tu ești Petras?

– Stăpîne, ți-am spus că povestea e de demult, dacă eram Petras, eram probabil deja oale și ulcele. Eu eram Iasu…

– Dar Iasu e mort, Zorba, am strigat eu aproape furios.

– N-am povestit asta, stăpîne, e concluzia ta grăbită, cum ți se întîmplă adeseori. Lui Petras nu-i plăcea să fie înșelat de nevastă, cu atît mai puțin cu un fel de slugă, cum eram eu, dar nu era un criminal, nici măcar unul din gelozie… N-ai observat că nu spun niciodată „iasu”, că salut dînd din cap sau din mînă ori folosesc vreo vorbă străină din limbile marinarilor? Nu vreau să aduc soarta rea. Îți spun și restul poveștii…

Cînd vaporașul era în larg, Petras a oprit puțin motorul, a scos ancora ruptă legată de picioarele mele și a aruncat-o în apă. M-a stropit cu apă pe față și mi-a băgat gîtul sticlei de raki în gură, forțîndu-mă să înghit, așa că m-am trezit tușind. După aceea, mi-a scos legăturile de la mîini și picioare și mi-a spus să stau așezat la un metru și ceva de el, pe un colac de odgoane groase. După al doilea cap în direcția Heraklion, a cîrmit spre mal și a oprit într-un loc pînă unde putea avansa vasul fără riscuri, destul de aproape de mal. Din cabină, a scos vechiul lui sac marinăresc în care îngrămădise hainele și lucrurile mele, chiar și cuțitul acela cu mîner de os, rămas de la tata, care îi plăcea și lui tare mult și mă gîndisem de cîteva ori să i-l dăruiesc. Acum, nu mi se păru că ar fi un moment potrivit. Din buzunar a scos un fișic gros de bani, spunînd că e plata mea adunată în ultimul an. Ca să nu cheltui, așa făcea, îmi ținea banii pînă se aduna o sumă de folos. Mi-a dat mîna și m-a ajutat să cobor în apă. Nu era mare, abia îmi ajungea la brîu. Cînd voiam s-o iau spre mal, m-a oprit cu un „stai” care mi-a întors frica, după ce mă crezusem eliberat. Mi-a spus doar cîteva cuvinte, dar limpezi:

– Nicola, azi ai renăscut. Era prima oară cînd îmi spunea pe numele adevărat. Te vei duce unde vei vedea cu ochii și nu vei mai reveni niciodată în Hersonissos. Dacă te întorci, ceea ce trebuia să se întîmple astăzi, se va întîmpla… Și mi-a făcut semn cu mîna să plec.

Nici nu ajunsesem bine la mal cînd am auzit motorul vaporașului, am întors capul și l-am văzut cum se îndreaptă spre larg și apoi cotește spre orașul interzis. Nu am mai fost niciodată la Hersonissos, nici după ce am auzit că Petras plecare între drepți. Și de fapt drept și fusese… Zoe trăiește, dar trebuie să aibă deja vîrsta lui sau, mai degrabă, a Bubulinei, iar de altă Bubulină nu aveam trebuință!

– Stăpîne, cum spuneai tu despre pictorul acela de la Paris, care trăia cu a doua și a treia nevastă laolaltă? Ce făceau ei?

– Ménage à trois, Zorba.

– Asta era, asta a fost, ménage à trois, franțuzește sună mult mai bine!

Și deodată, Zorba începu să rîdă, mai întîi încetișor, apoi tot mai năvalnic, de se zguduiau munții, se zbîrlea nisipul și tremura marea. Apoi, mai întîi imperceptibil, apoi accelerînd și rupînd ritmul, începu să danseze pe plajă cel mai uluitor sirtaki pe care îl văzusem vreodată, pe care poate și el îl dansase vreodată. Era mult deasupra aceluia stilizat de Theodorakis pentru finalul filmului. Prin comparație, acela părea cumva aseptic, sterilizat. Zorba rîdea și dansa, poate cea mai fabuloasă imagine în mișcare care mi-a trecut prin fața ochilor în această viață. Îmi trece acum…

(3 – 4 Ianuarie 2021, în Iași)

LIVIU ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…