ortooxacell kiss2022.gif Flax

EDITORIALUL DE LUNI – Nicolae STAN

Ziua s-a sfârşit. Cade noapte rece şi grea. O prospeţime supraumană răsare deasupra pământului. Cerul sumbru, ca un capac final, acoperă etanş marginile lumii căzute. E linişte. Dimineaţa. Am plecat. Am făcut. Am vorbit. Am trăit stări. Am stat. Am întrebat, am răspuns… Am fost în rol. A trecut vremea. Seara. Am plecat Am mers. Am intrat. M-am aşezat. Am deschis. Acum.

Ceață pe…Tamisa?

Nu întotdeauna mi-a plăcut… În tinereţe, mai degrabă nu. Eram progresist, adeptul generaţiei, al Noului… Dar de ceva timp mă regăsesc în visceralitatea lui antimodernă, în criticismul lui chiar şi romantic. Iată! „Oricărui artist îi place să fie aplaudat. Laudele contemporanilor sunt partea cea mai preţioasă a răsplăţii sale.(…) Ce va face el, domnilor? Îşi va coborî geniul la nivelul veacului şi va prefera să compună opere mediocre admirate în timpul vieţii sale, în loc să creeze capodopere ce ar fi admirate mai târziu, după moartea lui.” (J.-J. R.)  E ceva, nu? E, oare, imposibil?

Profesorul român – „ţapul ispăşitor ” al presei, al opiniei publice, al mediocrităţilor, în general… Un părinte reclamă notele considerate prea mici ale odraslei sale. Vinovat: profesorul care a pus notele, şi nu lenevia şi limitele copilului. Un ziarist pândeşte încălcarea corectitudinii politice din partea dascălului, acuzându-l pe acesta de severitate prea mare, de comportament inadecvat. Vinovat: profesorul care nu empatizează cu elevul;pe ziarist nu-l interesează pregătirea profesională de excepţie a profesorului, nu-l interesează calitatea superioară a cunoştinţelor transmise de acesta; el vrea doar ca elevul să trăiască o stare de bine, la oră. Un academician fără operă vrea propoziţii simple, pentru că doar aşa ar dori elevii – sigur, e vorba de elevii din mintea lui -, altfel, cu fraze, ar fi prea greu pentru bieţii copii. Vinovat: profesorul care e prea complex… Profesorul român a devenit vinovatul de serviciu în faţa unora care nu ştiu că orice progres necesită un efort pe măsură, că şcoala nu e un loc al distracţiei şi al desfătării, că a corecta greşelile inerente ale elevilor, prin note, este serviciul cel mai bun, pe termen mediu şi lung, care i se poate aduce acestuia.  A transforma un profesionist în „ţap ispăşitor” este un impuls violent, este, de fapt, prototipul situaţiei violente, de la condamnarea lui Socrate încoace.

În copilărie şi în preadolescenţă n-am avut nicio jucărie. În tot Crăsaniul. Ideea e că nu ne interesa. Ni se păreau nişte artefacte. Pe noi ne interesau obiectele reale, animalele reale. Astfel, jucăria fixată definitiv în mintea noastră era alergarea după iepuri, pe deal, în speranţa că prindem vreunul. Ne „înarmam” adecvat, cum puteam, de la beţe, nuiele, până la plase zadarnice pe care le aruncam în direcţia în care tocmai o zbughise unul… Era distracţia supremă. Ne obişnuisem cu fuga fără rezultat, dar nu simţeam vreun regret. Aveam speranţă. Şi dincolo de asta, era aventura: nu era de ici de colo să povesteşti cum „era cât pe-aici” să prinzi ceea ce nu putea fi prins, în mod normal! De fapt, povestirea ulterioară, înflorită, sigur,era totul. Mi-am amintit astea, plecând de la uimirea unui strănepot, copil, care auzise că „eram într-o gaşcă fără jucării şi care se căţăra în copaci.” I se părea necredibil.

Să pari, contemporanilor, ceea ce şi eşti, iată proba maximală a încercării caracterului, mai ales azi.

Mai este actuală concluzia unui gânditor hăituit, cândva? „Atâta vreme însă cât autoritatea va fi, singură, de o parte, iar luminile şi înţelepciunea, singure, de cealaltă, savanţii vor avea rareori idei mari, principii vor săvârşi încă şi mai rar fapte frumoase, iar popoarele vor continua să fie nevolnice, corupte şi nefericite.” (Jean-Jacques Rousseau)

Cuvintele aruncate în spaţiul public de către „actanţi”, de către „formatori”, s-au devalorizat. Precum nisipul vărsat în deşert. Ele, cuvintele, nu mai ating lucrurile. Plutesc deasupra lor, disponibile, interşanjabile. Starea de incompetenţă inconştientă, veselă, cea care dă aripi vorbitorilor, vorbăreţilor… Plictisit, scârbit, te retragi, îţi înfunzi urechile. Te adăposteşti în artă sau în sport.

Semnul clar al depăşirii stării de ordin secund în care se află România este apariţia unor filosofi români. Nu comentatori de filosofie, nu interpreţi ai filosofiei altora. Ci inşi care să propună un drum nou în istoria ideilor. Atunci, spiritul românesc se va universaliza. Ar fi o nouă naştere. Adevărata.

Aşadar, pe de o parte, omizile, fluturii, furnicile, lăcustele, greierii provin din roua dimineţii, ne spune Lemnius. Dar, pe de altă parte, infecţia, mirosul infernal, pestilenţial sunt sub domnia celui ce-cutreieră-ca-un-vechil-pământul. Unde găsim fluturi, lăcuste? Unde sunt mirosurile infernale? Şi unde suntem noi plasaţi?

 „Nu te înspăimânta!Da, lumea-i o peşteră de tâlhari care au ochi şi nu văd, au urechi şi n-aud. Ei te vor arunca în rug şi-n sabie, te vor chinui în ape îngheţate, te vor trage pe roata nedreptăţii. Dar nu te înfricoşa. Ascultă! Arsură pentru arsură, Constantine, vânătaie pentru vânătaie…” (Agonia lui Constantin)

Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media