SCRUM DE SECOL – Adrian CIOROIANU – De azi, de ieri…

1.Acele cărți care merg înaintea noastră

 

Despre almanahuri, ani de altădată, strânși în cărți… În aproape toți anii ’80 am fost un conștiincios cititor de almanahuri! Ideea în sine de almanah – un volum, sau chiar două, oferite în plus, pe an (vara, iarna), de către o revistă sau un ziar – mi se părea admirabilă. În România, ca și în Europa, almanahurile au o frumoasă tradiție. Iar multe almanahuri erau chiar bune! Preferatele mele rămân almanahurile Anticipația, publicate după anul 1983, dar și almanahurile Flacăra din anii 1967-1987. Le-am avut, le-am mai pierdut, acum le colecționez iarăși. La București, azi, prețul mediu al unui almanah vechi este de 5 lei. În prezent, am ajuns să caut almanahurile Scânteia (atunci nu le cumpărăm…), pentru că între timp au devenit documente istorice!

Mai jos, (foto 1) imagini cu almanahurile România literară 1989 (320 pagini, preț 30 lei!), Almanahul literar 1988 (320 pagini, 25 lei) și Cutezătorii 1982 (198 pagini, 18 lei). De reținut: prețurile, atunci, raportat la salarii, nu erau deloc mici! În mod obișnuit, fiecare almanah de după 1978 se deschidea cu o poză ( cel puțin!) a lui Nicolae Ceaușescu, dar apoi urmau, de multe ori, texte efectiv interesante: despre migrația miturilor,  memorii diplomatice semnate Valentin Lipatti sau o bandă desenată semnată Puiu Manu sau, în fine, o regizată fotografie, dar oricum emoționantă pentru participanți, a unor zeci de pionieri alături de cosmonautul Dumitru Prunariu.

Almanahurile erau un plus de culoare într-un peisaj de presă destul de cenușiu, altfel (adică, multe nuanțe între alb și negru…). Am multe amintiri frumoase legate de vacanțe, ca elev, și… astfel de almanahuri! Cum vă spuneam, toate aceste volume, azi, sunt izvoare istorice, la categoria presă… Dar atunci erau chiar interesante, în vacanțele de vară sau de Crăciun!

2. Câteva cuvinte despre Afganistan sau de ce nu putem evada din geografia noastră

În 2008, generalul de brigadă englez Mark Carleton-Smith (comandantul trupelor britanice în Afganistan) declara unei ziariste venite la fața locului că acel conflict (împotriva insurgenței talibane, în creștere atunci) „nu poate fi câștigat, din punct de vedere militar”. Interviul a apărut pe prima pagină în THE SUNDAY TIMES, unii l-au acuzat pe MC-S de defetism, alții i-au dat dreptate. Repet, era anul 2008. În deceniul care a urmat, mai mulți ofițeri care au trecut prin zonă sau analiști independenți au declarat același lucru, în diverse formulări, date fiind realitățile concrete din teren. Aceasta, în condițiile în care începutul a fost poate înșelător: în octombrie 2001, când (după bombardamente aeriene masive) un corp de armată american a intrat în Afganistan (ca urmare a atentatelor din 11 septembrie), în paralel cu înaintarea trupelor Alianței din Nordul țării (antitalibană) spre Kabul, conducerea talibană a fost destructurată in 60 de zile. De partea americană, în acea operațiune au murit 4 soldați și un agent CIA.

Negocierile SUA cu talibanii au primit undă verde de la Casa Albă în 2018 și s-au desfășurat în cei doi ani următori, cu intermitențe, până în februarie 2020, când s-a ajuns la un acord – care prevedea, printre altele, plecarea trupelor SUA până în mai 2021. Deocamdată, nu se cunosc toate detaliile acestor discuții – și nici contextul precis care a făcut ca guvernul/conducerea afgane în funcție în acele momente să nu fie parte directă în acele discuții (guvernul afgan și talibanii au avut o linie de negociere separată, dar care n-a condus la nimic). Dar ceea ce se știe, din păcate, este că guvernul afgan era minat de ineficiență, șicane interpersonale, incapacitatea de a strânge o bază reală de susținere în societate și avea, în linii mari, o legitimitate discutabilă – ca și președintele țării: de exemplu, la alegerile prezidențiale din 2019, mai puțin de 2 milioane de afgani au votat (față de 8 milioane de votanți la alegerile precedente, din 2014). Aceasta, dintr-un număr de peste 20 de milioane de oameni cu drept de vot. Neîncredere în vot? Teamă de represalii? Oricare ar fi răspunsul, ideea e aceeași: nu poți clădi un stat liber fără responsabilitatea cetățenilor. 20 de ani înseamnă mult pentru prezența pe teren a unei armate occidentale. Dar aceeași 20 de ani se pot dovedi insuficienți pentru clădirea unui stat funcțional din punct de vedere democratic, mai ales atunci când democrația nu are acolo nici un precedent…  In plus, în toți acești ani talibanii au folosit în interes propriu rivalitățile, complicitățile, animozitățile, asocierile sau frustrările dintre grupurile etnice din societate – adică, un ghem de relații cu tradiție tribală pe care armata occidentală abia dacă a ajuns să le înțeleagă. Nu e ușor să creezi o națiune civică dintr-o populație a cărei cultură politică funcționează într-o altă paradigmă.

Principala lecție a zilei de 15 august a.c., când talibani au recucerit (și) capitala Kabul fără să tragă un foc de armă, este că – pur și simplu – lumea noastră occidentală nu este omnipotentă. Putem exporta idei, dar nu le putem întotdeauna materializa, în casa altora, în culturi diferite. Sau, cum se spune prin satele noastre, nu poți face binele cu forța – mai ales când ceea ce pare bine pentru tine este bizar pentru alții. In tot acest interval, în afara implicării SUA și aliaților lor, actori regionali precum Pakistan, Iran, Rusia, India, Arabia Saudită sau China au avut propria lor implicare, mai mare sau mai mică, mai vizibilă sau mai discretă. Până acum, unele din aceste state erau interesate să mențină SUA „lipite” cât mai mult timp acolo, pentru că oricum situația nu făcea decât să se degradeze. Paradoxul face că unele din aceste state, care nu neapărat erau cotangente interesului SUA, e posibil să ajungă, în viitorul previzibil, să regrete că americanii au plecat de acolo. De ce? Pentru că nu există vid, în geopolitică: în lumea reală, dacă pleacă o putere, alta îi va lua locul.

Deci, pe de altă parte, abia de acum încolo va fi interesant de urmărit cum unele state din vecinătate (cum ar fi Rusia sau Iran) se vor acomoda cu noul regim taliban/sunnit/Deobandi, mai ales dacă acesta se va radicaliza iarăși, într-o formă sau alta. Sau, dacă Al Qaeda sau vreo ramură a Statului Islamic vor prinde teren aici, e greu de presupus că ele vor fi o amenințare doar pentru lumea occidentală.

Populația Afganistanului (în jur de 38 de milioane in prezent) este una extrem de tânără: 70% din populație are mai puțin de 25 de ani! Un și mai larg segment de populație, adică cei de +/- 40 de ani, s-au născut fie în timpul „tutelei” sovietice, fie în timpul celei occidentale. Să fie acest tineret o condiție propice unei societăți calme? Vom vedea. Pentru coaliția occidentală, „calcâiul lui Ahile”, în toată această poveste, a fost marea graniță dintre Afganistan și Pakistan, de-a lungul căreia trăiește, de-o parte și de alta, grupul etnic paștun – cel care formează majoritar baza de selecție a talibanilor. Se știe azi că, după 2001, talibanii  s-au retras, s-au pregătit, s-au antrenat, au strâns bani și trupe etc. în acea zonă muntoasă din Nord-Vestul Pakistanului. În tot acest timp, SUA au considerat Pakistanul, în mod oficial, drept un aliat (deși Ossama Bin Laden și-a petrecut ultimii ani ante-2011 tocmai ascuns în Pakistan… și deși americanii aveau date despre situația din teren, unde serviciul secret pakistanez ISI, sau interpuși, îi antrenau pe talibani…) și au dat Pakistanului anual bani pentru întărirea capacității armatei de luptă împotriva… talibanilor. Dar, atenție, această aparentă aberație nu trebuie să surprindă: date fiind nisipurile mișcătoare din acea zonă a globului, fiecare putere exterioară joacă mai multe cărți, simultan. Iar geopolitica are constrângerile ei: dată fiind inamiciția deja epică între Pakistan și India, este de notorietate deja faptul că Pakistan i-a sprijinit (în acest timp) pe talibani, în timp ce India a sprijinit guvernul/armata republicane afgane, aparent operaționale până mai ieri…

Nimeni nu-și poate face iluzii: această confruntare, între vecinii Afganistanului, va merge pe mai departe. Federația Rusă va constata că are expusă vecinătatea sa sudică, sau pântecul său moale după unele interpretări rusești (adică, căi de acces la musulmanii din interiorul Rusiei!). China, brusc, va descoperi că, fără paratrăznetul american, Vestul musulman al Chinei are, cel puțin pe hartă, legături cu… Afganistanul – și va trebui să ia măsuri. Aș putea continua pe mai departe „lanțul slăbiciunilor”, dar o voi face când voi scrie o carte pe această temă.

Date fiind ideile de mai sus, cred că, în contextul actual, retragerea americanilor și aliaților din Afganistan va funcționa și ca o hârtie de turnesol, care îi va face vizibili nu atât pe cei îngrijorați de soarta fetelor/femeilor din școlile și facultățile afgane, cât pe cei care au un dinte împotriva Occidentului în genere.

In concluzie: retragerea din Afganistan este rezultatul logic al unui conflict care oricum s-a extins mult și al unei situații, de fapt, fără sorți de finalizare în viitorul proxim – adică, în sensul construirii unei fie și incipiente democrații de tip occidental, dar cu realitatea brută a unei societăți dominate de oameni mânați de pasiuni tribale (și uneori de corupție). Desigur, în Afganistan sunt și oameni care își doreau o societate modern-democratică. Dar, una peste alta, Afganistanul este și el, ca toate statele lumii, dovada faptului că niciodată, într-un răstimp scurt, nu putem evada din geografia noastră.

 

ADRIAN CIOROIANU este profesor universitar, reputat istoric, jurnalist, eseist și un important om politic; a fost ambasador al României la UNESCO…