1.Acele cărți care merg înaintea noastră
Un roman de luat pe orice insulă pustie – și insula va deveni cosmopolis… Considerat, pe nedrept, un roman din genul pentru unii minor al romanului de aventuri pentru copii și tineri (ceea ce nu este, în opinia mea), „Toate pânzele sus!” reprezintă, în mintea-mi, o capodoperă a literaturii române pentru toate vârstele, un amestec de aventură, poezie, istorie și iubire a mării.
Radu Tudoran, frate al lui Geo Bogza și scriitor lovit de stalinizarea țării, mai are un ciclu la care țin mult, „Sfârșit de mileniu” (6 volume). Dar acest „Toate pânzele sus!” este de neegalat în memoria mea afectivă. În poză, mai jos, este exemplarul (colecția „Cutezătorii”, Editura Tineretului, cred că anii ’60) pe care l-am citit de n ori în copilărie, și eu, și sora mea, astfel încât în timp și-a pierdut coperțile etc. În foto este ediția meritorie făcută de Editura Art și Jurnalul național, în 2009.
Detaliul important al acestui roman: prima ediție a apărut în anul 1954, la un an după moartea lui Stalin! În plină închisoare se afla țara, aproape nimeni nu putea ieși nici până la bulgari (la sîrbi nicidecum), dar romanul vorbea despre necuprinsul mărilor și despre o Românie de după 1881 (când țara devenise regat!).
Un xuper-roman românesc!
2. Despre acele mici gesturi care dispar
Trecând prin zona unui spital militar, am văzut doar în coada ochiului un bărbat, spre 70 de ani, care stătea sprijinit de un brâu al zidului și citea, aparent, un pliant publicitar de la un supermarchet.
– Nu vă supărați, cât e ceasul?, m-a întrebat omul.
– Unsprezece și două minute!, i-am spus eu, după o privire spre încheietura palmei stângi.
Și brusc mi-am dat seama cât de rară a devenit această întrebare, cel puțin în mediile urbane prin care îmi petrec marea parte din viață. Am prieteni cu ceasuri mai scumpe sau mai ieftine, sau unii care nici nu mai poartă ceas – dat fiind că ecranul telefonului ne spune oricum, oricând, cât e ora.
În curând, nimeni nu ne va mai întreba „cât e ceasul”. Poate că în două decenii vom avea un cip deasupra urechii (sau în josul ei?) care ne va spune instant cât e ceasul și spre ce punct cardinal mergem – sau poate că nu. Dar, oricum ar fi, această banală întrebare „nu vă supărați, cât e ceasul?” va dispărea cu discreție, rămânând, printre cunoscători, ca o parolă a secolului XX…
… Ca să nu mai spun că, din copilărie, îmi aduc aminte de bărbați necunoscuți unii altora, care, pe stradă, își cereau permisiunea de a aprinde o țigară neîncepută de la jarul alteia, a celui din față… Își dădeau focul de la unul la altul, ca pe un fel de simbol prometeic al virilității. Eu însumi, pe când fumam, fie prin România sau prin Canada sau pre unde mai umblam prin acei ani ’90, am mai cerut sau am mai dat un astfel de foc. Dar, dacă stau să mă gândesc, fie pentru că fumează mai puțini oameni sau pentru că sunt mai multe brichete prin buzunare, să fie spre 20 de ani de când nu am mai văzut, în jurul meu, un astfel de gest. Și uite așa se scrie Istoria vieții cotidiene…
ADRIAN CIOROIANU este profesor universitar, reputat istoric, jurnalist, eseist și un important om politic; a fost ambasador al României la UNESCO…