„Întotdeauna e mai dureros să ai și să pierzi, decât să nu fi avut deloc”. (Vânatorii de zmeie – Khaled Hosseini)
Atmosfera din Vânatorii de zmeie are ca personaje colective musulmanii şiiţi (care se trag din tribul hazarilor), care, deși în majoritate formează populaţia săracă, de obicei aflată în slujba suniţilor, ai căror strămoşi făceau parte din tribul paştunilor, trăiesc în pace cu aceştia. Povestea ce îi are ca personaje principale pe Amir şi pe fiul servitorului din familia sa, Hassan, este povestea unei prietenii emoţionante, trăită la extreme. Dragostea servitorului Hassan pentru stăpânul său nu are limite: ştiind că Amir încearcă să câştige respectul tatălui său, care era mai mereu dezamăgit de el, Hassan înţelege că a-l ajuta să câştige întrecerea de zmeie – activitate populară şi prestigioasă în Afganistan, până la preluarea puterii de către ruși, înseamnă să îl ajute să câștige respectul tatălui. Amir câștigă, dar, pentru ca prestigiul să fie garantat, trebuie să aducă acasă ultimul zmeu căzut, al celui care rezistase cu el până în final. Atât de important este acest fapt, încât, atunci când Hassan, hărţuit oricum constant de către un grup de tineri extremişti, ce doreau exterminarea populaţiei hazare, este prins de aceştia în momentul când găseşte zmeul şi este agresat sexual, Amir observă, întîmplător, ceea ce se petrecea, dar nu are curajul să intervină. Când Amir şi tatăl său emigrează în America, la sfîrşitul anilor ’70, Afganistan încă nu este un teritoriu aflat sub teroarea talibanilor.
Autorul construiește, prin antiteză, atmosfera din trei perioade, să zicem, istorice. Pentru a accentua libertatea de care dispuneau oamenii în perioada anterioară ocupației ruse, Hosseini construiește personajul Baba, un personaj deschis, care emite opinii aproape occidentale. Astfel, dacă la şcoală, fiul acestuia, Amir, este învăţat de către mullah, cel care le preda Coranul, că a bea este un păcat, replica lui nu întârzie să fie tăioasă: „Ăştia nu fac altceva decât să-şi prefire mătăniile printre degete şi să recite o carte scrisă într-o limbă pe care nici măcar nu o înţeleg”. Baba, deşi personaj secundar, rămâne unul dintre cele mai emoţionante personaje ale cărţii, iar descrierile pe care i le face autorul accentuează această perspectivă: „Parcă îl zăream zâmbind în sinea lui, la fel de larg ca însuşi cerul nopţii din Kabul, când tremurau plopii şi cântecul greierilor din grădină umplea întunericul nopţii”.
Vremea trece și personajul Amir este forțat de împrejurări să se întoarcă în Afganistan. În Kabulul descris de Hosseini, fundamentaliştii schimbă în totalitate înfăţişarea unui oraş, pe vremuri modern şi liniştit. Întors în 2001, descoperă un loc al terorii şi al sărăciei. Unde înainte fuseseră magazine, hoteluri, farmacii, acum erau doar nişte clădiri în ruină, bombardate sau lăsate în paragină. Talibanii patrulează pe străzi, cu bice în mână, pentru a pedepsi orice abatere de la Shari’a. Femeile, cele câteva care se pot zări pe stradă, sunt acoperite din cap până în picioare în burqa. Printre regulile stricte impuse femeilor, pe lângă portul islamic, pe care dacă nu îl respectă sunt condamnate la moarte, se evidențiază interdicţia accesului la educaţie şi de a avea o slujbă, ceea ce contribuie la sărăcia oricum gravă a ţării şi la creşterea alarmantă a numărului de copii din orfelinate: pentru că nu mai au cu ce să-i întreţină, neputând să muncească, mamele îşi aduc copiii la orfelinate, sperând că măcar acolo vor avea ce mânca.
Hosseini descrie și ipocrizia celor care impun reguli inumane, în numele unei credinţe pe care ei sunt primii care o iau în derâdere. Ei condamnă imoralitatea, dar sunt cei mai imorali. Pedepsesc cu moartea adulterul, dar ei nu pregetă să-şi formeze mici haremuri din copii, pe care îi transformă în obiecte sexuale şi de distracţie. Pe străzi sunt instalate spânzurători, de care cadavrele atârnă zile întregi până când rudele defunctului primesc aprobarea de a lua corpul, execuţiile sunt la ordinea zilei şi totul se desfășoară în public: Amir asistă la execuția unui bărbat şi a unei femei, acuzați că ar fi comis adulter, îngropaţi în pământ până la talie, cei doi sunt lapidați. Dovezile nu trebuiau să fie solide, erau suficiente şi presupunerile.
Înaintea execuţiei, un cleric recită din Coran, pentru ca apoi clericul să explice motivaţia pedepsirii celor doi, anume împlinirea legii scrise în Shari’a: „Ce ne spune nouă Dumnezeu? Dumnezeu ne spune să pedepsim orice păcătos după felul păcatului său. Acestea nu sunt vorbele mele, nici ale fraţilor mei. Acestea sunt vorbele lui Dumnezeu! […] Cum să răspundem celor care aruncă cu pietre în Casa Domnului? Vom arunca şi noi cu pietre asupra lor!“. Execuţiile publice sunt văzute de şefii talibani ca fiind un spectacol, cel mai bun dintre toate, pentru că aduce dramă, suspans şi, cel mai important, educă masele.
În acest peisaj postapocaliptic, Amir reuşeşte să salveze ce mai era de salvat, ca o ultimă datorie faţă de prietenul lui din copilărie. Titlul „Vânătorii de zmeie” este o metaforă ce simbolizează dorința de libertate a omului, de a se înălța și de a birui barierele care-l țin la pământ.
Vânatorii de zmeie a fost ecranizat, în regia lui Marc Forster. Filmul este o ecranizare fidelă a cărții până aproape în cele mai mici detalii. În esență, „The Kite Runner” reia povestea de viață despre cei doi copii care cresc împreună într-un Afganistan liber și care sunt separați de invazia sovietică din 1979 și apoi de lovitura de stat talibană, ceea ce a reprezentat o evoluție a țării de la ateismul de tip sovietic la fundamentalismul islamic și a distrus societatea tolerantă într-o anumită măsură de la începutul poveștii.
Deși are în distribuție aproape numai actori afgani sau iranieni, filmul poartă semnătura unui regizor născut în Germania, dar consacrat în Statele Unite. Marc Forster își completează filmografia foarte diversă și, după Finding Neverland, Monster’s Ball sau Stranger than Fiction, realizează un film care datorează foarte mult din soliditatea sa literei cărții. Povestea este emoționantă, cu un aer ușor nostalgic, explicând diferențele culturale ce separă două tipuri diferite de societăți (una înclinată spre tradiționalism, iar alta către modernism) și arătând că fundamentalismul religios și terorismul contrazic învățăturile islamice propovăduite de Mohamed. Scriitorul încearcă într-un mod subtil, dar cu tentă melodramatică, să explice vesticilor că musulmanii nu sunt teroriști, iar extremiștii ce au atacat America în 2001 au adus anterior propria lor țară în ruină.
MARIUS MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… Carabella târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…
Facebook
WhatsApp
TikTok
