ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE: NERO, BRAC GERMAN: Episodul paisprezece

În amintirea prietenilor mei, NERO (brac german) și BLACHI  (maidanez de elită) care au trăit fericiți pe strada LINIȘTEI, la numărul 17…

 

14. Ajung în garsoniera mea spre seară, Lucky e de gardă, descopăr câteva rânduri pe o hârtie lipită de cuierul din hol. Intru în sufragerie, e cufundată în beznă și aprind repede lumina. O aprind și pe cea din bucătărie, apoi veioza de  la capătul patului și lampadarul din balcon. Intru în panică, nu se aprinde lumina din baie, apăs întrerupătorul de nu știu câte ori, mi se pare că este cineva în cadă, i se vede părul ud, e o prezență stranie în casa mea. Încremenesc de spaimă, aștept să mai văd cum apare din cadă un cot, un chip, apoi trupul întreg al unei ființe necunoscute. Cu gura deschisă, trag adânc aer în piept și trân-tesc ușa de la baie, mă port ca un prost, îmi zic, s-a ars un bec, asta e tot…

Telefonul sună mult, dar nu mă ridic din fotoliu, sunetul prelung intră în urechile mele și iese, mai departe, prin ușa deschisă a balconului. Adorm târziu și îl visez pe Nero, e la ușa mea, bate în bucata de placaj de jos, cu coada, apoi latră gros și fără oprire.

Mă trezesc când soneria de la ușă îmi scormonește creierul încă amețit de prima noapte acasă, după patru luni de Hokay vindecător. Aproape că mi-e lene să deschid, deși știu că nu poate fi decât Lucky.

–Unde-ai fost? mă întreabă, intrând pe lângă mine, pe ușa întredeschisă.

–Când? o întreb.

–Aseară, am sunat de-am înnebunit.

–Am fost aici, zic și ne îmbrățișăm în hol, e o atingere cam rece, constat eu, buzele noastre se întâlnesc, dar nu pentru multă vreme.

–Și de ce nu răspunzi la telefon?

–N-am avut chef să vorbesc.

–Nici măcar cu mine? M-am speriat foarte tare.

–Iartă-mă, îi spun, și o mângâi peste părul lung, abia ieșit de sub pălăria cu boruri înguste.

–De ce n-ai vrut să vorbești? insistă Lucky.

–Am să-ți răspund altădată.

Face cafea, scoate din frigider mai multe cutii, cu mezeluri și cașcavaluri diferite, mâncăm și simt o stinghereală ciudată, de parcă ar mai fi cineva cu noi în cameră, un necunoscut, un om fără chip. Îi povestesc, totuși, despre Nero, apoi îi spun despre stafia u-nei femei îmbrăcate în haine de la curtea regală.

–Era la noi în cadă, zic.

–Și? întreabă ea. A plecat deja?

–Îmi făcea cu mâna, dintre valurile de spumă.

–Te vizitează des?

–Nu prea, zâmbesc eu și o iau în brațe, e caldă, se strânge în mine, tace și nu știu ce să fac mai departe. Ajungem în pat, dar și dragostea o facem fără prea multe cuvinte, s-a schimbat ceva, simțim amândoi că așternutul e prea rece, când trupurile ni se ating. Este, cumva, altfel decât înainte, muzica din boxele mele abia se aude, pare un scârțâit afon și disperat.

–Trebuie să merg acasă, îmi spune după ce se îmbracă, mama e bolnavă și-i fac niște injecții.

–Bine, zic, dar ne vedem diseară. Am chef să mergem la cârciuma noastră.

După ce pleacă, mă uit în dulapuri, lucrurile ei nu mai sunt aici, îmi amintesc că  mi-a și spus, acum câteva săptămâni, la telefon, că părinții au probleme de sănătate, trebuie să-i ajute. Prin garsoniera mea a trecut de câteva ori pe săptămână, mi-a udat florile din balcon și, cum spunea, mi-a șters praful care se aduna peste mobilele puține.

Am auzit destul de des despre oameni aduși la sapă de lemn de propriile lor pasiuni. Nu mă mișc, câteva ore, din pat, de îndată ce închid ochii mi se pare că-l văd pe Nero, ba chiar îl aud cum latră și sunt aproape să mă ridic și să-i deschid ușa. Lucky s-a întors spre seară, îi mai povestesc câte ceva despre prietenul de pe insulă, am o figură posacă și nu sunt potrivit pentru sentimente calde.

–Știu, am vorbit cu Rikan despre câinele tău. Uneori credeam că sunt geloasă pe el.

–Ești frumoasă, ca întotdeauna, schimb eu vorba.

–Mergem? mă întreabă.

Ne îmbrăcăm repede, cârciuma noastră este la câteva străzi, mai departe de bloc. Patronul ne întâmpină vesel, sunt un client vechi, aveam de fiecare dată o masă rezervată, lângă geamul de la stradă, în apropierea acvariului mare, plin cu pești, din care clienții își aleg porția de seară.

–Hei, face el, nu v-am mai văzut de mult, credeam că v-ați mutat din cartier.

–Am fost plecat câteva luni, îi răspund și ne strângem mâinile ca două cunoștințe vechi.

–Vă pregătesc tot o doradă în sare? mă întreabă.

–N-ai uitat… Tot, dar friptă pe grătar, nu mai am voie cu sare…

Mă gândesc la plămânii mei, care ar putea protesta, iar tia Rozalia mă veghează de departe, din bucătăria ei mereu curată și încărcată cu arome amestecate. Lucky îmi povestește despre clinică.

–Avem un director nou, e venit de la spitalul din Porto, zice.

–Și Sally? întreb, deși știam despre pensionarea lui.

–E doar colaborator extern, are un cabinet, dar i-au luat biroul în care a tronat peste treizeci de ani. Nu l-a regretat nimeni.

–L-ai mai văzut? o întreb.

–Nu, îmi răspunde, mi se pare că e plecat în America, știi de ce…

–Da, spun, am vorbit cu Rollia, face transplantul cu celule stem.

Mâncăm, Eusebio ne-a adus bunătăți, dar între noi nu prea se leagă nimic, nu respi- răm aerul de altădată. Simțim amândoi că ceva e schimbat, tot așa cum întunericul pe ca-re-l vedem prin vitrină crește de la un minut la altul. Când ajungem la desert, vestita cre-mă de zahăr ars a casei, de masa noastră se apropie o femeie cam ciudată, poartă o pălărie ca un turban înalt, are urme de farduri colorate pe față, iar buzele sunt rujate gros și strident.

–Pentru un pahar de porto, zice, îți fac horoscopul.

Îi fac un semn, se așază pe scaunul liber și îi umplu paharul cu vinul dulce și uleios, din sticla golită pe jumătate. Îl bea repede și o auzim, eu și Lucky, respirând greu, miroa-se a tutun prost în jurul nostru.

–Toate calculele mele, începe ea, duc la soarta prietenilor tăi. Văd faimă, glorie, dar nu și bogăție. Soarta ta, continuă femeia, duce dincolo, într-o lume pe care n-ai mai cunoscut-o, dincolo de voința pe care o ai, deși e tot mai slabă, domnule… Se vede aici bă-taia inimii tale, e accelerată în ritmul ei, privește, îmi arată pe cartoanele pe care le în-vârte, locul tău e aici…

Pune degetul pe o apă colorată într-un albastru deschis și trece cu mâna peste fruntea mea, apoi se ridică de la masă.

–N-o să fii prea curând fericit, iar frumoasa de lângă tine nu apare deloc în desenul meu.

Dă să plece, dar se mai oprește odată, după un singur pas pe care-l face.

–Vezi colțul roșu de aici? mă întreabă, întorcându-se lângă masă. Cineva care nu știe să vorbească suferă, nici nu vrea să mai trăiască fără tine.

Apoi pleacă, fără să se mai întoarcă, în ușă se ciocnește de doi băieți tineri și se au-de în toată cârciuma:

–Belește ochii, babeto…

Noi toți suntem însemnați, mai mult sau mai puțin, dar nu ne dăm seama. Cum, ne mirăm… priviți, iată, alegeți, căutați, uitați-vă la mine… Lucky e tristă, privește absentă la acvariul cu pești mari, care se lovesc de pereții de sticlă, unul are ochii bulbucați spre noi, se mișcă leneș prin apa limpede, seamănă cu Eusebio, patronul, doar solzii sunt cumva, altfel decât ai stăpânului.

–Ai auzit? mă întreabă, la plecare. Eu nu am loc în desenul tău.

–Povești idioate, spun eu, dar nu sunt prea convingător.

O duc până la stația de metrou. La intrare ne sărutăm repede, ca și când ar trebui să atingem cu privirile neonul orbitor din tavanul foarte înalt. Rămân cu ochii la pașii ei apăsați, care se aud peste cimentul lustruit, până când se pierd în spatele scărilor rulante, îi mai văd umerii, apoi capul și dispare în povârnișul din metal argintiu. Eu care iubesc și celălalt care urăște, suntem doi, aș vrea să spun. Numai că și ceilalți pe care-i iubim sau îi urâm sunt tot așa, doi…

Ajung acasă, e frig, am lăsat geamurile deschise și mi-e dor de Nero. Spre miezul nopții se aude furtuna dinspre ocean. Privesc rafalele de ploaie și fulgerele care se adună spre geamurile garsonierei, se năpustesc în balconul meu. Îmi este teamă să mă uit spre luminile din port, amestecate cu trăsnetele asurzitoare, Lucky a ajuns acasă la ea, eu sunt, de fapt, cel de care îmi este frică. Mă simt pierdut, incapabil să scap de imaginea buzelor groase ale prezicătoarei din restaurant. Problema este că nu găsesc în mine puterea de a destrăma singur imaginea vag colorată, așezată peste noaptea plină de singurătate și sunt cumplit de neajutorat. Peste toate acestea, îl aud pe Nero cum latră departe, singur și părăsit, în Hokayul în care l-am uitat. Am vorbit aseară cu tia Rozalia, am sunat-o înainte de a pleca cu Lucky.

–Plânge, suferă, mi-a zis la telefon.

–Și mie mi-e greu, îmi vine să mă urc în elicopter mâine dimineață.

–Abia se mai atinge de mâncare, a mai spus, stau lângă el și mă uit cum apucă o bucată mică și uită să o mestece.

–Nu mai dorm la noapte, am răspuns…

Cândva o să vină, desigur, un sfârșit, așa cum a fost și un început. Ochii lui, două țevi de pușcă… Sunt ochi care pot să privească aproape, în lumina alba a soarelui. Mă ri-dic în capul oaselor, simt nevoia  de a mă vedea. Mă așez în fața oglinzii. Gesturile mele au ceva din bâjbâiala înfrigurată a unui orb. Se petrece cu mine, iar eu nu știu ce, un lucru față de care prezența mea îngândurată, aici, în locul cuprins de somn, nu este decât un a-mănunt nesemnificativ. Scot limba, fac asta destul de des, e o formă de amăgire care mă ajută să mă întorc la un gând mai vechi.

Mă scol târziu, nu mă caută nimeni, stau la masa din bucătărie și aștept să se ră-cească lichidul decolorat din cană. Chiar propria mea prezență începe să mă supere. Dacă nimeni nu-mi poate da vreo explicație, eu cu atât mai puțin aș putea să o fac. De aceea, îmi spun, trebuie să plec cât mai repede, să ies, să văd locurile cunoscute, să înțeleg ceva din ziua abia dezmorțită, după furtuna de peste noapte. O să fac o vizită la spital, s-o în-tâlnesc pe Carmena și să-mi regăsesc cabinetul de la etajul șapte, apoi sunt hotărât să plec la Colares, la tia Amalia, care știu că mă așteaptă, uitându-se des spre colțul străzii, la fie-care trecere a autobuzului roșu, cu turiști amestecați.

Când sunt aproape gata să ies pe ușă, sună telefonul, ridic receptorul, e Colonelul și mă bucur să-l aud.

–Ce face prietenul lui Nero? zice vesel de departe.

–S-ar putea și mai bine, îi răspund.

–M-ai uitat? mă întreabă.

–Niciodată… Chiar azi mă gândeam să te caut.

–N-ai putea să mă cauți chiar aici, la Estoril? Mai avem câte ceva de vorbit și mi-e teamă că nu mai apucăm.

Simt curentul intrat prin ușa deschisă a balconului. Uneori, în copilăria mea, vedeam la Sintra un câine, care încerca să-și muște coada proprie și eram uimit de tromba de praf din jurul lui. Tot așa mă învârt pe lângă telefonul din camera mea și stabilesc, repede, plecarea spre Estoril, pentru prima duminică. Sunt copleșit de o muzică ritmată, ca-re încearcă cu disperare să falsifice liniștea proprie unui călător singuratic.

Ajung la clinică în jurul prânzului, am uitat drumul, rătăcesc pe coridoarele largi, am probleme cu un agent de pază, care mă oprește chiar la intrarea etajului meu, lângă la-boratoarele de analize și secția de rezonanță magnetică. Găsesc în buzunarul hanoracului vechea mea legitimație, i-o arăt și bărbatul se scuză cu jumătate de gură.

–Știți, spune, avem ordine de sus, s-au schimbat șefii.

–Bine, zic, apoi mă îndrept fără grabă spre ușa cabinetului meu.

O găsesc pe Carmena schimbată, a mai slăbit, are o tunsoare nouă și sigur și-a înlocuit parfumul, pe care-l simt când ne strângem în brațe. Aceasta este, cu siguranță, vocea proprie a absenței mele. Pentru unii oameni, care nu știu să-și vadă altceva decât propria persoană, orice mică întâmplare devine un eveniment, o ceremonie, trec dincolo de ridicolul în care trăiesc și încearcă să-ți mai ofere o lecție de viață. Nu e cazul Carmenei, e fericită că mă vede, vorbește mult, se mișcă prin cameră, plină de energie și încearcă să șteargă urmele de praf așezate peste biroul meu gol.

–De când te aștept, spune, viața e tristă fără tine pe aici.

–Bănuiam eu, zic râzând încet. Mi-era dor de tine, de locul acesta mai puțin.

Îmi povestește că se mărită, s-a întors la prima ei iubire, știu istoria, a plâns pe u-mărul meu, în singurătatea cabinetului, cu lacrimile căzute peste lentilele microscopului. Odată i-am așezat lacrimile între două lamele și am pus-o să privească imaginea plină de desene abstracte și mișcătoare. Aș vrea să-i spun și astăzi că un suflet care dezgroapă amintirile din adâncuri, destrămat și răvășit, nu mărturisește niciodată ceea ce stăpânul lui simte. Sunt doar fragmente de viață, rămase ascunse, ca niște delicte pregătite până în ultimele detalii.

–Până la urmă, zâmbesc eu mai departe, marinarul tău s-a întors acasă.

–Am știut că nu scap, nu poate să trăiască fără mine, cel puțin așa spune el.

–E bine, sper că mă chemi la nunta ta, deși știu că marinarul nu prea mă place.

–Nu e așa, se apără Carmena. Vreau să-ți arăt ceva, schimbă ea vorba.

Mă împinge încet pe scaunul ei, îi simt respirația parfumată, altfel decât înainte, un miros dulceag îmi intră în nas.

–Ce-i aici? întreb, privind în microscopul Carmenei.

–Rollia, îmi șoptește, sunt primele probe, au ajuns la mine… Sally sta acolo, pe fotoliul din colț, mi s-a făcut o milă nesfârșită de el, te rog să mă crezi.

De fapt, știu bine ce mi se întâmplă. Am scos din cutie o vioară veche, o arăt rușinat celorlalți, de parcă un suferind și-ar dezveli piciorul tăiat, din proteza ascunsă sub pantalonii largi. Pot să mă lipsesc de toate. Am irosit pentru voi puțin din ceva, care, oricum, nu-mi trebuie de loc. Vina nu este a mea, nu vă deranjați…

Intră în cabinetul nostru șeful de secție, e un bătrânel simpatic, slab și deșirat, un om de treabă, care se strecoară printre ceilalți cu discreție, întotdeauna ceremonios, ce-rându-și parcă scuze pentru că există și el prin apropiere.

–Domnule doctor, face el lungind cuvintele, te așteptam.

–Mulțumesc, spun, peste două săptămâni sunt prezent la datorie. Înțeleg că e mult de muncă pe la noi.

–Asta e, boala nu iartă, mai spune, oftând ca și când e o istorie despre familia lui.

Mai vorbim o vreme, le povestesc despre Hokay și, mai ales, despre Nero. Nicio-dată nu am acordat propriei mele persoane o importanță prea mare, dar, atunci când mi-a fost la îndemână, mi-am propus să mă gândesc și la mine. Astăzi, fără îndoială, am la ce să mă gândesc. Asta aș putea face și eu, să-mi cumpăr o umbrelă, să-mi pun visele în ordine, s-o iau în sus pe străzile pietruite, să fug în labirintul caselor placate cu gresie colorată și să văd orașul întins la picioarele mele. Adică, o spun cu sfială, să capăt o perspecti-vă asupra condiției existenței mele și să las trecutul să vină la mine, ca un câine ascultă-tor. Nero? Ca întotdeauna, trebuie să fac totul de unul singur.

Înainte de plecare, Carmena mă roagă să mai privesc o probă primită de ea. În țesu-tul acesta dau cu ochii de o pată mică și cafenie, care lucește atât de frumos, încât mi se pare că admir un tablou celebru, într-o expoziție. Strălucirea vine de la câteva puncte   mici, încastrate în masa țesutului, iar scânteierea devine mai orbitoare pe măsură ce o pri-vești mai multă vreme.

–Cancer, cred…

–Ai dreptate, răspunde Carmena, dar n-am văzut niciodată ceva asemănător.

–Știi cum zicea magistrul nostru în facultate, aveți grijă, moartea se apropie mereu în pas de dans…

Din cabinetul de la etajul șapte, îmi pot începe observațiile asupra orașului de sub noi, e o galaxie de intrigi și înșelătorii. În fiecare zi, în anii care au trecut, am privit orașul de sus, chiar și fereastra pătrată a devenit mai largă, mai mare. Chiar și lucrurile de pe bi-roul meu s-au dezvăluit altfel, precum măruntaiele unui animal vânat de curând.

Mâine dimineață voi pleca acasă, la tia Amalia. Dorm de mai multe ore, n-am mân-cat de azi-dimineață nimic, n-am putere nici măcar să mă ridic de pe fotoliul pe care am amorțit de tot. Îl aștept pe Rikan, nu ne-am văzut de acum două zile, a fost plecat la pescuit, cu socrul lui.

Intră pe ușa descuiată, face gălăgie, mă anunță că moare de foame și se trântește pe un scaun.

–Salut, zice, ți-am adus un cadou.

Scoate din buzunar un pachet mic, înfășurat într-o hârtie albastră. Îmi arată o bucată colțuroasă de piatră.

–Ne putem uita la microscopul tău?

–La piatră? întreb.

Dă din cap, o așez pe suportul de sticlă, șterg praful, bătrâna mea unealtă n-a mai fost folosită de multă vreme, stă acoperită cu o pânză pe biroul din garsoniera mea. O cer-cetăm cu atenție.

–E plină de radiolari și alte microorganisme, îi spun.

Îmi face o lungă teorie despre istoria acestui obiect, care poartă în sine istoria pă-mântului, cum zice, e o poveste concentrată a universului, închis într-o formă efemeră a materiei.

–Dacă te-ai gândit la o morală, pentru mine, zâmbesc eu, privindu-l din ușa bucă-tăriei, mă bucur… Știi că atunci când carnea și grăsimea se topesc de pe om, ochii încep să iasă din orbite?

–Știu, îmi răspunde, așa se explică de ce ochii unui suferind par nefiresc de mari. Văd că tu ai ochii mici, de om sănătos…

–Pe dinafară, spun. Pe dinăuntrul meu nu e chiar așa. Ieri m-am trezit cu senzația ridicolă că s-ar putea să fi murit. Mai grav este că nici nu reușeam să înțeleg dacă e ade-vărat sau nu.

Mergem în oraș, avem întâlnire cu Smyle, prietenul nostru, avocat vestit în baroul capitalei.

–Doamna academician, îmi amintesc eu că spunea pe insulă despre ceea ce citise ea în Sfântul Augustin, parcă… Viața este o găleată de rahat, din ce în ce mai plină, pe care trebuie să o cărăm cu noi până la capăt.

–Pe ea ar trebui să o înțelegi, îmi răspunde Rikan.

Îl așteptăm pe Smyle, suntem lângă elevatorul masiv din centrul orașului, pe lângă noi trec perechi de tineri fericiți sau așa par, în amurgul căzut peste clădirile din jur. Drept în fața noastră apare un șobolan mort, cu botul deschis, cu puțin sânge peste mus-tăți și o licărire vagă într-unul dintre ochi, pe jumătate crăpat. Corpul lui zace strivit, cu partea din față puțin ridicată, într-o poziție pe care o asociez cu moartea, cu neputința de a se mai mișca vreodată din nou.

–Scârboasă treabă, se strâmbă Rikan.

–De ce? E ca o pictură modernă.

–Cred că nu ești întreg la minte, dar te pricepi să povestești frumos.

Vroiam să-i răspund că eu, de fapt, nu mai știu decât că totul se schimbă neîncetat și că, prin urmare, ceea ce se întâmplă trebuie să fie asemănător fericirii. Amintirea volup-tății este lucrul cel mai vag cu putință. O mie de oglinzi într-o cutie… Nu mai apuc să spun nimic, apare domnul avocat, e pus la patru ace, are o geantă scumpă, s-a mai în-grășat de când nu l-am văzut, în cele patru luni de Hokay. Ne strângem mâinile cu putere și ne îmbrățișăm.

–Arăți ca nou, glumește el.

–Doar ambalajul este în regulă, îi răspund.

Pornim împreună, de parcă am goni prin văzduh, se vede vijelia copitelor care despică norii, ca niște cuțite. Le arăt prietenilor mei o clădire modestă, puțin cam ciudată, cu un ceas uriaș, un fel de magazie din piatră, alcătuind în întregul său doar un orologiu alb, cu limbi imense care indică ora.

–Aici, le spun, la mansardă am locuit un an, eram prin anul doi de facultate și am a-vut un vecin ciudat, un pictor, mi-a făcut un portret, pentru o sticlă de votcă… Cred că-l mai am pe undeva.

Oricine, oriunde vrea să se atingă de timp, vrea să învețe să-l dilate, să-l oprească, să-l lase să curgă, să-l coaguleze, să-l frângă, ar trebui să știe că logica mea este de netă-găduit.

Povestim, vorbim, mâncăm rață pe varză și bem vino verde. Ca întotdeauna, îmi a-mintesc de tata și de tio Sima, când mă îmbiau cu vinul lor verde, glumind pe seama gusturilor mele copilărești. Eu le mai povestesc și despre Nero, nu mă opresc, mă ascultă, nici nu bag de seamă cum mi se schimbă vocea, cum se lungesc cuvintele. Un om, de la masa alăturată, se uită lung spre noi. În cele din urmă își ridică privirea, își scutură capul, aruncă pe jos pălăria murdară, își trece mâna prin părul slinos, lung și ciufulit, scoate din buzunarul de la piept o eșarfă creponată și începe să ne facă o demonstrație de magie rudimentară. Se aud glume în spatele nostru, s-au oprit din mâncat cei câțiva clienți, dar, în clipa în care din ghemul de pânză apare un porumbel alb, se face liniște, râsetele încetează. E un om care și-a biruit singurătatea și nesiguranța, ne stăpânește pe toți, înșiră o-biecte neașteptate pe masa din cârciumă, la care stă.

Dorm bine, e prima noapte în care nu-l visez pe Nero, îmi strâng, dimineața, câteva lucruri într-o geantă și plec spre Colares, din aceeași gară Rossio, mai cenușie decât o știam. Aștept, apoi, în stația de lângă palatul regal, în Sintra, să vină autobuzul roșu. Lân-gă mine se oprește un om în vârstă, care pune încet mâna pe umărul meu.

–Îmi dați voie?

–Spuneți, zic.

–Mergeți acasă?

Dau din cap, s-ar putea înțelege orice din mișcarea mea. E ca atunci când mă trezesc într-o altă cameră decât aceea în care dorm de obicei.

–Eu vă știu, părinții locuiau în Colares, la margine, lângă stânca cea mai înaltă, cu vârful retezat.

–Așa este, dar nu-mi amintesc de dumneavoastră.

–Nici nu aveți cum, sunt mult mai bătrân și am plecat de aici atunci când erați elev la colegiu.

–Aha, mormăi eu.

Din depărtare se vede autobuzul, suntem puțini călători, e prea devreme pentru turiștii care vizitează, de obicei, palatele din Sintra și din împrejurimi.

–Vreau să vă spun ceva, continuă el, oprindu-se să mă privească, cu o lucire în ochi. Anul trecut am fost în cabinetul dumneavoastră, de la clinică, v-ați uitat peste niște probe, nici nu știu cum să le spun.

–Ale cui? întreb, suntem deja în autobuz și ne-am așezat amândoi, pe locurile din față.

–Ale fiicei mele, are acum douăzeci și șase de ani. Toți îmi spuneau că nu mai sunt șanse, îi mai dădeau de trăit câteva luni.

Un curent greu, ca de apă învolburată, mă traversează, mă învăluie, mă smulge cu sine cu o forță pe care nu o bănuiesc. Mă gândesc la moarte, dar nu acesta este motivul.

–Mi-ați spus că nu e grav, ați fost singurul, v-am privit atunci ca pe Dumnezeu.   Nici n-am avut curaj să vă spun că vă cunosc din copilărie.

–Și? îl întrerup eu.

–Ați avut dreptate, oftează el și tace o vreme.

Autobuzul face manevre ciudate, ai zice că se va zdrobi de zidurile mari, de pe mar-ginea drumului îngust, dar ajunge, ca de fiecare dată, pe traseul lui zilnic.

–E bine, îi spun și nu mai știu cum să adaug altceva.

Înainte de a coborî, omul se dă jos cu două stații înainte de curba din Colaresul meu, el îmi mai spune:

–Am fost bun prieten cu Sima, unchiul dumneavoastră, veneați mereu prin cabinetul lui, din clădirea dispensarului. M-am rugat, în toate lunile din urmă, pentru sănătate, am aflat că sunteți bolnav.

Coboară greu, are o geantă mare pe care o târăște peste podeaua mașinii, iar de afa-ră, de lângă geam, își ridică pălăria spre mine. Fără să stau prea mult pe gânduri, intru în-tr-un fel de sală de teatru, în care se pot urmări filme romantice, pe ecran apare un câine frumos, se vede în prim-plan, are urechile lui Nero, dar e alb, atât de alb încât dispare în aerul din fundalul imaginii. Simt mirosul materiei moarte de la picioarele mele și văd, pe fereastră, norii mărunți de deasupra, cum se ridică în vârtejuri și apoi se despart, iarăși, în mai multe bucăți. Dacă n-ar suna cam ridicol și prețios, aș zice că mă simt deposedat de propria mea existență, fără să primesc alta în schimb.

Îmi amintesc iarăși de colegul meu de școală primară, George, șofer pe autobuzul care merge până la Cabo da Roca. Îl întreb, despre el, pe tânărul care conduce mașina în care mă aflu.

–George? face el și văd cum se schimbă la față. Săracul, îl mai aud că zice.

–De ce, a pățit ceva?

–Din păcate… A avut un accident, cu mașina lui de acasă, i-au tăiat un picior și am auzit că s-ar putea să-l piardă și pe celălalt. Îl cunoașteți? mă mai întreabă.

–De multă vreme, răspund, am fost colegi de școală.

Urcă un grup de turiști japonezi, suntem în stația din fața castelul Maurilor, iar auto-buzul se umple. Vocile ciudate aruncă o limbă ascuțită, subțire, de parcă fiecare om s-ar certa cu celălalt. Totuși, viața mea nu e la fel de simplă precum pare, problema este timpul, iar uneori nu știu ce să aleg, ce să încep, unde să mă opresc. Un bărbat scund, căruia i se mișcă aparatul de fotografiat mare, urât, cu o curea lată, peste pieptul pierdut prin bluza de trening mă întreabă, bănuiesc eu, dacă se poate așeza alături, pe scaunul liber. Îi fac un semn scurt, unele voci îmi lasă impresia că sunt la fel de singure, precum niște ciorapi puși la rufele murdare.

Cobor la marginea Colaresului meu, mă strecor greu printre turiștii agitați și mă sprijin de bara neagră, din plastic, de lângă cabina șoferului.

–Dacă-l vezi pe George, îi spun tânărului de la volan, te rog să-i transmiți sănătate. De la colegul lui, Fiuce, mai adaug și mă dau jos în stație.

Lumea mea mă așteaptă, e tot aici, văd deja casa copilăriei, în care toate mobilele vechi știu să-mi spună ceva, ele nici nu mai sunt lucruri obișnuite, ci părți de suflet, respi-ră, te trag de braț, te strigă să-ți amintească faptul nesigur că mai exiști.

Tia Amalia e la poartă, o văd de departe, e mică, gârbovită, se sprijină într-un baston, îi atârnă aripile halatului până în pământ. De obicei, când mă aflu într-o situație com-plicată mă comport în modul cel mai firesc cu putință. Într-o cafenea am văzut odată un afiș, scria că norocul aparține celor îndrăzneți.

O strâng în brațe, e mică de tot, abia îi aud respirația și o văd cum începe să plângă.

–Nu plânge, îi spun, am venit acasă.

–Ești sănătos? mă întreabă repede.

–Sunt, crede-mă… M-am vindecat, plămânii sunt ca înainte, uită-te la mine, arăt eu ca un bolnav?

De două ore îi povestesc, stăm la masa ei îngustă din bucătărie și beau ceaiul pe ca-re mi-l toarnă din ibricul vechi, cu marginile afumate. Nero e subiectul principal și insula Hokay, cu cărările plimbării de fiecare zi.

–Cred că-l iubești tare, mi-ai spus și la telefon mereu…

–Mult, îl visez noaptea, îl aud cum latră. Și el suferă, mă caută, nu vrea să mai mă-nânce.

–Ar fi bine dacă… începe tia Amalia.

Dar nu-și termină cuvintele, se ridică și mai aduce o farfurie plină cu clătite, umplu-te cu cremă de castane. Pentru un om care are multe lucruri de spus, cel mai greu este să înceapă ceva. Adesea îmi este teamă de cuvinte, e o boală veche, dar n-o arăt decât foarte rar. Aștept mereu să trag cartea cea mare, dar nu sunt foarte convins că pot să o fac. Mă-tușa îmi șoptește ceva despre doi vecini care au murit, aflu că s-a mai scufundat o barcă cu pescari în valurile oceanului.

–Nici nu mai sunt locuri în cimitir, i-au îngropat în partea cealaltă, spre Sintra, zice ea. Noroc că noi avem cavoul familiei, o să ai unde să mă duci…

–Nu vorbi așa, spun eu repede.

Acesta sunt, un bărbat complicat și singur, iar viața mea e mult prea organizată și îi lipsesc tocmai nodurile care s-o lege și să-i dea un deznodământ fericit. Când fac ceva, o fac pentru a fi unic, nu vreau să mă-nțeleagă nimeni și cu atât mai puțin să mă urmeze. Când aud ecoul propriilor mele cuvinte sunt disperat și refuz să mai ies din casă. Dumnezeu mă pedepsește, cu siguranță… Faptul de a-mi observa reflecția în ceilalți nu face de-cât să sporească disprețul pe care îl simt față de mine însumi. Ceea ce nu-mi place…

Nu-mi găsesc locul, stau în camera mea, care a început să miroase ușor a mucegai și, de câteva ori, mă ridic și ies pe terasă. Tot cred că l-am auzit pe Nero, prin apropiere. Nu sunt în apele mele, e simplu de văzut, nici nu știu ce să caut și mi se face milă. E un sentiment care bănuiesc de unde apare, din întuneric. Sau poate că s-a întâmplat ceva în-tr-un alt timp, un lucru uitat din propria mea viață.

Mă scol, a doua zi, foarte deverme. Trec alături și beau cafeaua cu tia Amalia, ieri n-am observat că a îmbătrânit și mai tare, face greu drumul până la bucătărie, îi tremură mâinile și cad picături din lichidul dulce, pe farfuria desperecheată a ceștii. E una dintre acele dimineți morocănoase, în care oamenii mărșăluiesc ca niște animale captive, fără suflet și cu o revistă ilustrată sub braț. M-a derutat întotdeauna faptul că ceilalți te includ pur și simplu în viața lor, fără să te întrebe. Cu siguranță că omul supraviețuiește în orice circumstanțe.

–Ce vrei să mănânci la prânz? mă întreabă.

–Lasă, zic, nu mai sta în bucătărie, ne descurcăm noi.

–Vai, răspunde ea, să nu te mai aud că spui așa… Lasă că mă hotărăsc eu, am ceva în cap…

Mă întreabă, deși am vorbit și ieri, despre insulă, iar eu ajung iarăși la Nero. De când m-am întors n-am făcut decât să-mi doresc să fiu singur. Înainte, când eram tânăr, iar fetele îmi șopteau la ureche cuvintele pe care doream să le aud, chiar și atunci mi se făcea dor, deodată, să mă aflu departe, într-un loc unde ar putea să fie doar liniște. De fapt, știu cum să spun mai precis, să fiu singur cu Nero…

Mă întorc în casă, stau pe terasă, e încă destul de frig, nici nu a trecut bine roua dimineții. Îmi aduc aminte de Crinha, i-am promis că o caut. Telefonul sună mult, aștept, oricum nu sunt în stare să fac altceva.

–Alo, aud, numai puțin…

Trosnește ceva în receptor, parcă se mută niște lăzi cu sticle goale, râșnește un apa-rat, pufăie un instrument… Cercuri vicioase și fără scăpare…

–Da, iertați-mă, cine sunteți?

–Bravo, spun, nu-ți recunoști prietenii de plimbare. Vrei să asculți sunetul plămâ-nilor mei?

–Toni, aproape că strigă în telefon, ce surpriză, prietenul lui Nero și-a adus aminte de mine…

–Unde ești? o întreb.

–La liceu, am oră cu niște idioți, cu cercei prin urechi și mutre de dobitoci. Sunt în laborator și manevrez niște eprubete.

–Domnișoară, îți sunt dator cu o plimbare în extremul vestic al continentului…

Parcă am o durere în gât și ar putea trece câteva ore până când aceasta să dispară cu totul. Tio Sima zicea despre cineva, pe care-l cunoștea bine, că este atât de prost încât ar putea să moară ca și cum ar avea un ou în mână și l-ar scăpa, i-ar cădea la pământ și s-ar sparge.

–Oricând vrei, te aștept, îmi răspunde Crinha.

–Da? întreb eu prelungind vorba. Astăzi se poate?

E veselă, e de acord și stabilim să o aștept la unu și jumătate, la liceu. Sunt la mine acasă, în Colares și am impresia că ies dintr-un vis. Par dispus să caut o explicație pentru orice. În unele zile, un bărbat atât de trist, ca mine, poate să descopere în calea lui compensații absolut neașteptate.

Ajung mai repede și sunt chiar emoționat, n-am mai intrat în liceul din Sintra de peste cincisprezece ani, de la absolvire. Am o senzație cu totul aparte, mergând prin locurile cunoscute ale adolescentului rebel, fără niciun fel de adăpost. Deodată vine spre mine o avalanșă de stropi grei, mă trezesc ud leoarcă și chiar dacă aș fi gol-pușcă, tot n-ar fi vreo diferență.

–Fiuce Antonio, nu-i așa?

Mă întorc repede, nici nu știu bine unde să mă uit. E doamna profesoară de literatu-ră, Dulce îi spuneam noi, o iubeam, era blândă și haioasă. Așa o țin minte, un om care dă senzația că privește lucrurile la suprafață, dar sfârșește prin a scoate înțelesul lor cel mai adânc. Fugea de singurătate, dar o făcea cu umor și, adesea, cu bun-simț. Merg încet pe lângă doamna mea profesoară, nu-și arată anii, pare neschimbată.

–Ați întinerit, îi spun zâmbind.

–Ești drăguț. Scârțâi din toate încheieturile. Eu tot mai cred că ți-ai greșit drumul, schimbă ea vorba.

–De ce? o întreb, fără vreo urmă de reproș în glas.

–Puteai să fii un scriitor mare, zice. Doctori buni mai sunt…

Îmi povestește despre umilințele bătrâneții, despre generațiile bezmetice cu care luptă, în prag de pensie. În fața cancelariei, în care n-am intrat niciodată atunci când eram elev, apare și Crinha, are un catalog sub braț și mă îmbrățișează cam sfioasă, cum observ eu.

–Stai de mult aici? mă întreabă, după ce bătrâna doamnă intră pe ușa masivă, în în-căperea pe care o zăresc mare și întunecoasă.

–Nu, zic, abia am venit.

Spun mereu așa, chiar dacă nu e tocmai adevărat. Mi se pare că ocolesc miezul zilei, întotdeauna mi-a plăcut înserarea.

–Vin imediat, mai spune Crinha. Ce face Nero? își aduce ea aminte din ușă.

–Îți spun, te aștept…

Ieșim pe stradă, stoluri mari de ciori zboară peste copacii din parcul liceului, zboară fără zgomot în lumina soarelui de amiază. Simt cât sunt de încordat și cum tremură carnea pe mine. Oamenilor le place să le vorbești despre tine, au impresia că te cunosc. Ei nu află, de fapt, nimic despre sentimentele tale, ceea ce fac este să-și completeze propriile lor îndoieli.

–Îl visez mereu, îl văd cum a rămas pe banca noastră, așezat pe picioarele din față, dorindu-și, probabil, să cadă din aer fiara cu elice, care i-a răpit prietenul.

–Dar și  noi vrem asta, de multe ori…

–Și tu? o întreb.

–Oho, face, de câte ori nu m-am gândit, în ultima vreme, la plimbările noastre pe insulă… Am fost fericită acolo, cu toată boala din mine…

Urcăm în autobuzul care s-a strecurat aproape neobservat în stație și cer două bilete.

–La Cabo da Roca, zic, fără să o întreb și pe însoțitoarea mea, pierdută în canadiana lungă, plină de nasturi și desene colorate, se înțelegea de la sine încotro mergem.

Pe drum sunt un ghid atent, îi povestesc despre locurile copilăriei, îi arăt unde a lucrat tio Sima, era un personaj important în excursiile noastre terapeutice, despre care și Nero învățase o mulțime de lucruri. Nu pare că m-ar emoționa ceva, nici măcar cuvintele însoțite de farmecul nostalgiei mele palide.

Știam cum se spune, n-am de gând nici să stăpânesc lumea, nici altceva… Sunt un om pe care amintirea îl ține treaz. Prudența nu este punctul meu forte și îmi place să-i pri-vesc pe oamenii care se mișcă fără un scop precis.

–Uite, îi arăt, acolo e casa părinților mei și întind mâna spre geamul autobuzului.

–Frumos, șoptește Crinha, privind lung spre curtea așezată în pantă, acoperită de florile nu tocmai îngrijite.

–Ea este tia Amalia, îi mai arăt.

Îi facem cu mâna, autobuzul așteaptă să treacă mașina cealaltă, care coboară dinspre ocean. Ne vede, e nedumerită și abia dacă-și mișcă încet brațul spre noi.

Coborâm, între timp a început să plouă, e numai o burniță sâcâitoare, dar Crinha   deschide umbrela pe care-o are în geantă și mergem lipiți umăr lângă umăr spre balustrada din marginea spre ocean. Suntem singuri, am rămas numai noi în autobuz, în ultimele trei stații ale drumului. Zburăm fără nume, de colo-colo și zărim depărtarea, peste valuri-le agitate ale oceanului, altfel decât mi-o aminteam. Mie mi se pare frumoasă și transparentă.

–Îmi face bine, îi spun, seamănă cu viața noastră.

–Ce? întreabă ea mirată.

–Apa asta imensă, spuma care acoperă stâncile de jos, totul…

Bate vântul peste noi și-i vorbesc tare, ca să mă audă, despre povestea mea cu Nero,  care nu este o lungă baladă despre o lume dispărută, unde ar trebui ca totul să se potrivească, așa, ca într-o ecuație în care echilibrul odată deranjat trebuie restabilit.

–Eu, adaug, nu m-am împăcat niciodată cu oamenii care cred că viețile noastre sunt guvernate de soartă.

–Tu nu, dar Nero?

–Glumești, cu el e altceva, n-am avut ocazia să-l întreb.

Rămânem în bătaia stropilor mici, dar agitați de vânt și continuăm să vorbim, deși nu cred că ne ascultăm cu prea mare atenție. Aici, la Cabo da Roca, timpul se schimbă fulgerător. Nici nu băgăm de seamă că, brusc, soarele a revenit pe cer, se face cald, din asfalt ies aburi, se simte un miros de aer fierbinte și de peste tot se aud sunete, ca de aripi ce bat nesigure în înălțimea valurilor din apropiere. E ca și când am sta amândoi pe apă, pe mine mă cuprinde amețeala și mă uit în jur după ceva de care să mă țin, dar totul se clatină.

–Plămânii tăi ce mai zic?

–Cred că de bine, îmi răspunde Crinha. Sunt bună de măritat.

–Până la urmă Hokayul este vraciul nostru misterios. Deși sunt doctor, recunosc că n-am crezut în povestea lui Sally.

–Îți dai seama, eu cu atât mai puțin…

Suntem în restaurantul nou, abia terminat, nici nu-l știam. Mâncăm creveți și bem bere. Uneori, Crinha suspină îngândurată. Apoi, așteptăm în stație autobuzul de plecare. Crinha intră în spate, într-o cameră cu câțiva oameni pe care nu i-am văzut până acum. Se întoarce și-mi dă un carton, pe care zăresc un sigiliu din ceară și o fundă în două culori, lipită acolo.

–Uite, îmi spune ea, aici scrie așa: se certifică de către municipalitatea din Sintra că Antonio Fiuce și Crinha au fost la Cabo da Roca, punctul cel mai vestic al continentului european, unde pământul se sfârșește și unde marea începe, unde palpită spiritul de credință și de aventură, care a pus caravelele să caute lumi noi…

–Frumos, am s-o pun într-o ramă și o duc la mine în cabinet, la clinică. E o ampren-tă sărată, voi vedea valurile în fața mea, de la biroul cu țesuturi bolnave.

Cobor la Colares, ne sărutăm amical și ne dăm întâlnire peste două zile, când mă voi întoarce în capitală. Sunt eu însumi, dar mai însingurat decât oricând. Viața mea, în-cep să cred, izvorăște din disperare, uneori chiar iubesc ceea ce fac, dar nu știu cum să le arăt celorlalți bucuria mea. Sunt ca o mașinărie complicată, plină de idei haotice și de resorturi contradictorii.

S-a făcut noapte, mănânc împreună cu mătușa în bucătăria ei curată, plină de lucruri vechi și inutile.

–Plec mâine după-amiază, duminică fac o vizită la Estoril, am acolo un prieten pe care l-am cunoscut pe insulă. Apoi voi începe munca la clinică, dar am să vin la fiecare sfârșit de săptămână, dacă nu sunt de gardă. Să mă aștepți cu bunătăți, zâmbesc eu.

În camera mea imaginile devin tot mai neclare, până când, la sfârșit, se întunecă de tot. Acum nu mă mai pot întoarce, alerg cu picioarele înțepenite și simt repede că trebuie să stau undeva, oriunde, în așteptare.

Microbuzul aleargă, gonește pe șoseaua spre Estoril. Nu știam că și goana poate să producă o neliniște încordată, care-ți împrăștie toate gândurile. Îmi face bine apropiata în-tâlnire cu bătrânul prieten.

După ce m-am întors în garsoniera mea am zăcut mult în casă, am citit, am făcut or-dine, am spălat geamurile, m-am jucat cu Nero, am ascultat sunetul plămânilor, am făcut exerciții de respirație în balcon, am vorbit la telefon cu tia Rozalia, am ieșit în oraș cu Ri-kan și cu Smyle și m-am întâllnit cu Lucky, într-o singură seară, când am făcut dragoste cu lumina aprinsă. Între noi am descoperit un început de resemnare. Pe Crinha am suna- t-o, dar plecase undeva, n-am înțeles unde și am amânat întâlnirea noastră. M-am jucat cu Nero?

 Îmi dau seama, în mașina cu care mă apropiu de Estoril, cât de important  a devenit timpul pentru mine, acum. Nu că ar trece prea repede sau prea încet, dar ar trebui să fie ceva în care trăiesc și pe care îl umplu cu lucruri diferite. Numai că, timpul meu s-a umplut doar cu imaginea lui Nero trist, certându-se cu pilotul elicopterului, aterizat iarăși pe insula Hokay, tulburându-i așteptarea și lătratul gros.

Cobor lângă clădirea cazinoului, aici ne-am dat întâlnire, Colonelul ar trebui să mă aștepte, așa cum ne-am înțeles. Am rămas singurul călător, la capăt de linie, cum înțeleg de la șofer. Îmi iau bagajul din plasa de deasupra scaunului și mă strecor pe coridorul în-gust.

–Doctore, doctore… aud în sfârșit, de undeva, de pe trotuarul celălalt.

Au trecut deja zece minute, stau cu geanta lângă picioare, cunosc locurile, prin a-propiere este casa lui Sally, m-am plimbat de multe ori cu Rollia pe lângă cazinou.

–Ce faci Colonele? întreb. M-ai uitat pe aici?

–Iartă-mă, spune, îmbrățișându-mă. M-a lovit o durere la picior încât am crezut că voi cădea pe stradă.

Mergem încet, se adună străzile mici, cu vile strălucitoare. Habar n-am cum îmi a-duc aminte de ziua în care, împreună cu Nero, am ajuns la un loc deschis, unde toți copacii fuseseră tăiați și duși undeva, rămăseseră doar niște pini și câțiva mesteceni care se ri-dicau stingheri și singuratici.

–Te gândești mereu la el? îl aud pe Colonel, de parcă mi-ar fi citit gândurile.

–La cine? întreb totuși.

–Cum la cine? La prietenul nostru, să știi că și eu l-am visat de câteva ori, de când m-am întors acasă.

–Știi, îl mai întreb, că border collie-ul este socotit cel mai inteligent câine din lu-me?

–Am auzit, parcă, dar nu cred.

–De ce?

–Pentru că nu l-au cunoscut pe Nero al tău… E mai deștept decât noi și cred că a învățat să aștepte.

Dau din cap, mi s-a mai spus în adolescență că nu sunt în toate mințile, mai ales când nu vedeam pe nimeni în jur, deși era multă lume pe lângă mine. Poți să lași amintirea unui câine să-ți bântuie fiecare zi? Uite că da, iar Colonelul este de aceeași părere. Pâ-nă la urmă, de ce să nu spui lucrurilor pe nume și, mai ales, să n-o spui inteligent? Prefer noroiul, depresia, antipatia, melancolia și rătăcirile… Dar nu astăzi, în Estorilul însorit.

–Uimitor, zic de îndată ce intrăm în curtea frumoasă a casei în care înțeleg că locu-iește Colonelul…

–Ce e uimitor? mă întreabă.

–Păi știu bine casa asta, alături e vila socrului meu… Mă rog, fostul…

–Da, îmi răspunde posomorât, a fost tot a noastră, a tatălui meu, știi tu până când.

Intrăm în casă, sunt puțin cam derutat de aerul aristocratic, de mobila veche și      lustruită, dar și de mirosul de muzeu de familie pe care-l simt. Îmi dau seama că nu știu nimic despre soția Colonelului, mai țin minte, din plimbările pe Hokay că nu are copii, nici fratele lui mai mic nu mai trăiește. Din biblioteca alăturată sufrageriei uriașe apare o doamnă înaltă, ca și Colonelul, frumoasă, cu o distincție rară pe chip.

–Ți-o prezint pe Flamena, să zicem soția mea, deși fără acte în regulă, zâmbește el.

–Doctore, îmi spune familiar, întinzându-mi mâna, aici ai să găsești concubinajul perfect, până la adânci bătrâneți.

Nu-mi vine greu să mă strecor în atmosfera caldă a gazdelor mele. Doamna spune ceva despre principala virtute pe care ar trebui să o avem în viață.

–Am citit aseară că ar fi cinstit să vorbim despre ceea ce știm. Virtutea noastră ar trebui să fie inutilitatea, adică să reduci viața la esențial, să te îndopi cu prăjituri și să-ți lustruiești unghiile lungi.

–Prin urmare, o întrerupe Colonelul, lasă filosofiile și onorează-ne cu prajiturile casei. Doamna mea, mai spune el, e mare iubitoare de înțelepciune, dar se pricepe de minu-ne și la delicatesuri, după cum o să vezi.

–Corect, zice, apoi mă duc să-mi lustruiesc unghiile și vă las cu insula voastră și cu Nero… Să știi că e un câine înțelept, v-a salvat viața și l-am adoptat de la distanță.

Ar trebui să mi se pară curios dialogul, dar nu e așa. Un aer de primăvară inundă sufrageria în care Colonelul începe povești amestecate. Uneori neprevăzutul te ajută se te regăsești, ca o ploaie nesfârșită, picătură cu picătură. De multe ori am gândit că, de fapt, nu avem memorie, imităm numai ceea ce ne place și  nu vedem în față nicio ieșire. Mă simt ca la bunici, ar mai rămâne să apară pisica plină de ifose, care se întinde pe covorul din fața șemineului.

–Vreau să vorbim despre ceea ce vom face în zilele următoare, am multe să-ți arăt… Înainte de orice, însă, am ceva pentru tine.

Se ridică, trece în biroul lui și îl aud cum caută prin sertarele de acolo. Se întoarce cu un album, legat într-un șnur albastru.

–Dragul meu prieten, spune, tu știi că familia mea are rădăcini scoțiene, când m-am întors acasă am căutat prin hârțoagele familiei, fiindcă văzusem eu odată o fotografie.

O scoate, e îngălbenită de timp și mi-o întinde. Inima mea se pornește aiurea, nu-mi vine să cred, aș putea să jur că în poză e Nero.

–Nu e Nero, se înțelege, parcă mi-ar fi ascultat el gândurile. N-am avut când să-ți vorbesc prea mult despre familia noastră, nu-mi ardea de așa ceva, cu plămânii atacați de prietenul Koch. Uite, continuă el, aici este istoria străbunicului meu John Bray, fost gră-dinar, care a trăit în Scoția, unde ajunsese să caute de lucru.

Spune ceva despre vremea de atunci, cumplit de rece, cu pământul înghețat, astfel încât slujbele legate de grădinărie nu prea se mai găseau. Străbunicul a reușit să se angajeze în poliția orașului, ca jandarm de stradă.

–Trebuia, continuă Colonelul, să fie însoțit de un câine, așa că a cumpărat  unul, pe care l-a numit Bobby. Un brac german, după cum vezi…

–Mi se pare că pe vremuri Bobby era porecla pentru orice jandarm de stradă.

–Era… De unde știi?

–Bănuiesc că am citit prin vreo carte.

–Așa, adaugă el, lungind cuvântul. Timp de doi ani, cei doi au fost nedespărțiți, patrulau pe străzi și asigurau liniștea în Edinburgh.

Aflu apoi că străbunicul Colonelului s-a îmbolnăvit grav și a murit repede, fiind în-mormântat în cimitirul din curtea Bisericii Greyfriars.

–Culmea, mai spune, a avut o tuberculoză galopantă, după cum vezi e o lungă tradi-ție în familia mea.

Au urmat paisprezece ani în care Bobby a păzit zi de zi mormântul stăpânului său, nu pleca decât pentru a mânca, o singură dată, spre prânz, când orologiul bisericii bătea ora treisprezece. Se ridica de pe mormânt, își scutura blana plouată sau plină de praf și se îndrepta spre restaurantul din apropiere.

–Deși restaurantul își mai schimbase stăpânul, primea în fiecare zi un castron cu mâncare, mai adaugă el.

Ultimul proprietar care-l hrănise pe Bobby făcuse chiar un fel special de mâncare, doar pentru el. Castronul pe care scrie <Cina lui Bobby> poate fi văzut și azi la Muzeul din Edinburgh.

–Eram student, am vizitat Scoția, împreună cu escrocul de Sally și am văzut castronul acela, adaugă Colonelul. E drept, n-am fost prea impresionat atunci…

Îngrijitorii cimitirului au încercat de mai multe ori să-l gonească, dar Bobby nu s-a lăsat dus de pe mormântul stăpânului.

–Știu de la bunicul meu, că s-a dat o lege, spre sfârșitul secolului, că orice câine tre-buia să fie înregistrat de un stăpân, altfel ar fi fost omorât. L-a salvat primarul orașului, care i-a dat autorizație, am găsit-o în arhiva familiei, pe ea scrie <Greyfriars Bobby>.

O scoate din album și mi-o arată, are un sigiliu în partea de jos și este răscoaptă pe la colțuri. Și-mi mai arată o altă fotografie, la fel de veche ca și prima.

–Privește, mă îndeamnă, Bobby este aici împreună cu străbunicul.

–Dumnezeule, aș putea să jur că e Nero, se vede mult mai bine…

–Chiar așa, oftează Colonelul, împingând cartonul mare spre ochelarii mei. Când a murit, l-au îngropat în cimitir, lângă stăpân, iar peste câțiva ani i-au ridicat o statuie la in-trare.

Mai văd încă o fotografie, este mult mai nouă, colorată.

–Am făcut-o eu, atunci, în studenție… Pe piatra funerară a lui Bobby scrie: fie ca loialitatea și devotamentul lui să fie o lecție pentru toți…

Suntem noi înșine, dar mai singuri ca niciodată. Cred că am gândit așa de multe ori, în vremea din urmă. Într-o anumită perioadă nu se vorbea despre reversul lucrurilor, în speranța secretă de a descoperi astfel fața ascunsă a lumii. Să le spui lucrurilor pe nume, cu o singură iubire, nici vorbă de mântuire… Boa tarde, îi zic și plec în camera mea.

Citeşte şi

NOSTALGII, cu domnișoara Alina Nicoleta  IVAȘCU…

EVENIMENTE  ÎN  AȘTEPTARE, un roman care stă să… vină, de la Iași…

Alte lame de cuțit, cu domnul Radu  PĂRPĂUȚĂ, în rubrica  sa  LA BORTA RECE…

SUBSTITUIRI, episodul al doilea din confesiunile americane ale doamnei Dana NEACȘU…

JI-PISME  DE  SÂMBĂTĂ…

ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI, cu marele regizor Constantin  VAENI…

PICĂTURA  CHINEZEASCĂ, desigur…

Dana  NEACȘU, din New York și  AMERICA  LA  NOI  ACASĂ…

RAFTUL  CU  PROZĂ  SCURTĂ,  cu domnul  Ioan  VIȘTEA…

Domnul Ioan  VIȘTEA  și rubrica sa  TERAPII  ÎNGÂNDURATE…

MELANCOLII, cu doamna  Constanța  POPESCU…

Un scriitor de mare valoare, Octavian SOVIANY și rubrica lui SOVIANYSME…

JUNIORI  DE  CARABELLA, adică  Marius  Alexandru  DINCĂ…

Alt  JUNIOR  DE  CARABELLA,  Daria Stemate…

Domnul profesor  Alexandru  IACOB și rubrica lui REFLECȚII  MINORE…

Doctorul în filosofie  Pompiliu  ALEXANDRU, cu rubrica sa CULTURA  URBANĂ…

AȘA  O  LIPSĂ  DE  INCULTURĂ  și marele actor  Puiu  JIPA…

CULTURA  LA  MARGINEA  ȘOSELEI, cu sociologul Teodor  Constantin  BÂRSAN…

Cătălina  CRISTACHE  și  PLIMBĂRI  BUCUREȘTENE…

Domnișoara Ioana PIOARU și  LECȚIA  DE  ZBOR…

Doamna profesoară Mihaela  MARIN și rubrica sa CULTURĂ  ȘI  EDUCAȚIE…

ARTIFICII  DE  LÂNGĂ  SERELE  CU  FLORI, cu doamna Mariana OPREA  STATE…

Doctorul în istorie Radu STATE și rubrica lui CULTURĂ  ȘI  ISTORIE…

Doamna profesoară  Alexandra  VLADOVICI  BÂRSAN  și  REFLECȚII  PEDAGOGICE…

CULTURA  GLOBALĂ, cu domnul Radu  GEORGESCU…

CULTURA  ONLINE, cu doctorul în filologie, profesorul  Daniel  TACHE…