Articolul de față se dorește un răspuns sumativ la numeroasele întrebări primite în legătură cu ce a determinat Rusia să declanșeze cel mai mare conflict militar de la al Doilea Război Mondial încoace. Fără pretenția de a aborda exhaustiv subiectul, am grupat cauzele în câteva categorii pentru a facilita înțelegerea lor.
Cauze militare:
Destrămarea Uniunii Sovietice și extinderea NATO, în special, prin aderarea Țărilor Baltice și a Poloniei, a creat pentru Federația Rusă o graniță mult mai lungă, cu state potențial ostile decât avusese URSS în timpul Războiului Rece. Jumătate din aceasta a fost asigurată prin păstrarea Belarusului în sfera de influență a Kremlinului și păstrarea cu enclavei Kaliningrad (cu legătura prin vulnerabilul coridor Suwalki). Asigurarea celeilalte jumătăți presupunea menținerea influenței rusești în Ucraina, dar evoluția sa a fost diferită de dorințele Moscovei.
Altfel spus, dacă Ucraina putea fi controlată după modelul bielorus, linia de apărare a Rusiei s-ar fi putut întinde de la Marea Neagră la Marea Baltică, sprijinindu-se pe Carpați și beneficiind de două state tampon în calea NATO. Dacă Ucraina ar fi devenit un stat NATO granița ce ar fi trebuit apărată de Rusia într-un eventual conflict s-ar fi întins pe 2300 km, pe un teren relativ plat, lipsit de obstacole naturale majore. Mai mult, distanța până la zone vitale ca Moscova și fluviul Volga (pe care este transportat petrolul și gazul din Marea Caspică) s-ar fi redus la 450 km, respectiv 350 km, iar Belarusul ar fi devenit un intrând greu de apărat, prins între Țările Baltice, Polonia și Ucraina.
Expansiunea NATO în fostul spațiu de influență sovietică apare deseori în retorica Moscovei, alături de un argument complementar: înțelegerea din 1989 de la Malta (Bush-Gorbaciov) a fost ca statele comuniste să ajungă în sfera de influență americană. Deci, NATO este un pericol la existența Federației Ruse, a cărui expansiune trebuie oprită, înainte de a lua și „curtea din spate” (Ucraina). Realitatea este însă diferită. Deși multe țări ex-comuniste (Polonia, Ungaria, Cehia în 1999; România, Bulgaria, Slovenia și Slovacia în 2004) și unele foste republici sovietice (Estonia, Lituania, Letonia în 2004) au aderat la NATO, alianța a rămas una stric defensivă, iar relațiile ei cu Federația Rusă au variat de-a lungul anilor. Relevante sunt chiar punctele de vedere ale președinților ruși: „De ce nu adera Rusia la NATO?…nu aș exclude această posibilitate. Rusia este parte a culturii europene și nu o concep izolată de Europa. De aceea îmi este greu să-mi imaginez NATO ca inamic” (Vladimir Putin în 2000, după prima rundă de extindere a NATO). Doi ani mai târziu, după anunțarea celei de a doua runde de extindere a NATO, același președinte aborda posibilitatea aderării statului vecin: „Ucraina are propriile relații cu NATO… și decizia trebuie luată de cei doi parteneri”. Pe o linie cordială s-a plasat și președintele Dimitri Medvedev la summit-ul NATO din 2010, când a afirmat că epoca de distanțare dintre Rusia și NATO s-a încheiat. Din 2010 până în prezent nu s-a schimbat nimic în politica NATO, administrația Biden și-a arătat interesul pentru o Conferință pe Probleme de Securitate în Europa (Helsinki 2.0), iar problema aderării Ucrainei a rămas doar la nivel de discuție. Deci ce s-a întâmplat, de fapt?
Cauze politice:
Tensionarea relațiilor trebuie căutată în interiorul Rusiei. Pe măsură ce regimul de la Moscova a devenit tot mai autocratic, tensiunile cu democrațiile vestice au crescut. Deși mereu interesat de colaborarea cu Occidentul, Putin nu a fost niciodată un adept al democrației. Măsurile sale încă din primii ani de conducere vorbesc de la sine: eliminarea presei naționale independente, controlul asupra liderilor regionali, reconfigurarea spectrului politic astfel încât cele mai puternice partide să sprijine regimul, transformarea Consiliului Federației și a Dumei de Stat în simpli aprobatori ai politicii președintelui, lipsa alegerilor libere, eliminarea societății civile și înăbușirea violentă a formelor de protest. Pe măsură ce Rusia se transforma într-unul dintre cele mai autocratice state din lume, la granițele ei aveau loc revoluții democratice (Georgia în 2003, Ucraina în 2004) – interpretate de Moscova drept intruziuni americane. După mandatul lui Medvedev – în care Occidentul și Rusia au colaborat bine – noua administrație Putin (din 2012) a restartat relațiile cu SUA pe noi coordonate: SUA este un rival al Rusiei, nu un partener; SUA încearcă schimbarea regimurilor existente (cu referire la „primăvara arabă” din 2011: revoluțiile din Egipt, Libia și Siria, dar și la masivul protest anti-Putin din Rusia în 2011). S-a mers atât de departe încât ambasadorul american la Moscova, Michael McFaul, a fost numit „autorul proiectului Alexei Navalnîi” și „creatorul demonstrațiilor anti-Putin de la Moscova” (Russia Today, 7 Februarie 2012). Picătura care a umplut paharul a fost Revoluția Demnității de la Kiev (2014) sau „lovitura de stat nazistă, finanțată de SUA” – cum a prezentat-o Kremlinul. În noua retorică putinistă, ucrainenii sunt „ruși cu accent”, nu o altă națiune, care trebuie uniți cu Rusia. Altfel spus, ei nu pot fi democrați, dacă frații lor (ruși) trăiesc într-un regim autoritar.
Autoritarismul regimului Putin s-a bazat pe reafirmarea Rusiei ca mare putere mondială. Administrația Putin a adus creștere economică (ajutat de creșterea cererii și a prețului la petrol și gaze) și a stabilizat țara. Pe plan militar, Rusia a ieșit învingătoare în 4 conflicte: Războiul din Cecenia (1999), Războiul din Georgia (2008), Anexarea Crimeii și crearea conflictului din Donbas (2014), Intervenția pentru susținerea regimului al-Assad în Siria (2015).
Kremlinul nu poate accepta ca un stat ex-sovietic să devină o democrație de succes, oferind un model de dezvoltare și altor foste republici sovietice. În Ucraina a încercat replicarea modelului de război folosit cu succes în Georgia, vizându-se dezmembrarea țării și blocarea posibilității de aderare la NATO și UE.
Cauze economice:
Dispunând de resurse enorme, Rusia este al doilea mare producător de petrol din lume (depășind Arabia Saudită) și cel mai mare exportator de gaze naturale. Veniturile provenite din vânzarea acestor resurse reprezintă baza economiei ruse, 50% din bugetul țării și 30% din produsul intern brut, făcând din Rusia singurul petrostat european.
35% din cantitatea de gaze pentru aprovizionarea statelor Uniunii Europene provine din Rusia. Unele state sunt cvasitotal dependente de importurile din Rusia, iar economia Germaniei (a patra ca mărime din lume) își asigura jumătate din necesar cu gaz rusesc. Partea sudică a complexei rețele de conducte ce transportă gazul din câmpurile siberiene către consumatorii europeni trece prin Ucraina, încă din era sovietică. După 1991, Rusia a fost nevoită să plătească miliarde de dolari pentru folosirea rețelei ucrainene prin care, până în 2005, circula 80% din gazul exportat către Europa. După 2005 au fost construite noile rețele: Yamal-Europa (prin Belarus și Polonia), Nord Stream 1 și 2 (prin Marea Baltică direct în Germania), South Stream, Blue Stream și Turk Stream (pe sub Marea Neagră). Până în 2024 Rusia plănuise să renunțe la folosirea rețelei ucrainene, economisind astfel costurile de destinație.
Dar la începutul lui 2012 s-a conturat o amenințare serioasă la adresa exporturilor rusești de gaze. În zona de exclusivitate economică a Ucrainei din Marea Neagră, între gurile Dunării și Peninsula Crimeea s-au descoperit zăcăminte de gaze naturale estimate la 2 trilioane de m3. În aceeași perioadă, inovațiile tehnologice în exploatarea gazelor de șist au permis deschiderea a două noi zone de extragere în Donețk, Harkov și Vestul Ucrainei. Deci, total neașteptat, din 2012 Ucraina a devenit posesoarea celei de-a 14-a mari rezerve de gaze naturale din lume. La scurt timp, giganții occidentali Shell și Exxon au primit drept de exploatare, iar Ucraina se părea că va deveni al doilea petrostat al Europei și cel mai serios competitor pentru Rusia. Se deschidea astfel și calea admiterii sale în Uniunea Europeană și NATO. Kremlinul nu a acționat imediat, pentru că în 2012 la conducerea Ucrainei se afla președintele filorus Viktor Ianukovici. Dar în 2014 administrația acestuia a fost îndepărtată de revoluționari, iar Kremlinul a reacționat prin ocuparea Crimeii. Dincolo de importanța militară, anexarea Crimeii însemna anexarea majorității zonei de exclusivitate economică a Ucrainei din Marea Neagră, cu tot cu 80% din zăcămintele de gaz natural și echipamentul de exploatare. Shell și Exxon au dat înapoi, lăsând Kievul fără posibilitatea exploatării zăcămintelor rămase. Amenințarea economică era astfel înlăturată fără a trage un foc de armă.
Neputând reacționa militar, Ucraina a profitat de geografia peninsulei Crimeea, legată de continent printr-un istm și lipsită de apă potabilă. Alimentarea cu această resursă vitală se făcea prin Canalul Crimeii de Nord – construit în era sovietică – care aducea apă din Nipru. După anexare, canalul a fost blocat cu ciment de către ucraineni, privând peninsula de apă. Anual, Rusia consuma miliarde de dolari pentru aprovizionarea cu apă a peninsulei, în încercarea de a evita deșertificarea.
Cauze demografice:
În secolele trecute, Rusia era o forță militară de temut grație „resurselor umane nelimitate”. Prăbușirii URSS i-a urmat însă reducerea drastică a populației Rusiei, iar natalitatea a rămas inferioară mortalității, raport care s-a agravat în timpul pandemiei COVID-19. În prezent, Rusia încă poate chema sub arme 25 milioane de bărbați, dar cifra scade în fiecare an, fapt ce ar putea complica eventuala rezolvare în forță a problemei ucrainene. Până la invazia din 2022, obiectivele Rusiei (slăbirea conducerii de la Kiev, epuizarea resurselor umane și financiare ucrainene și blocarea admiterii țării în NATO sau UE) au fost realizate prin declanșarea și alimentarea Războiului din Donbas, în desfășurare din 2014.
Alexandru ȘTEFĂNESCU este doctor în istorie, Șef Serviciu Relații cu Publicul la Biblioteca Județeană „I.H.Rădulescu” – Dâmbovița și profesor la Colegiul Național „Constantin Cantacuzino”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
