Călare pe greabănul dealului, printre fulgerele coasei,
îşi amintesc de figurile satului din anii cincizeci.
Le vin în minte, parcă îl văd şi azi, Scamatorul.
Se purta cu lavalieră, cu scîrţ la pantofi şi visa cai verzi pe pereţi:
toată ziua lipea cărţi de joc pe oglinda din prăvălia frizerului,
cu o îndemînare uimitoare;
– pesemne, era felul lui de a tăia frunză la cîini –
dădea pasenţe ce arătau negreşit
că în curînd aveau să vină americanii.
Ore întregi rămînea cu privirea pierdută în canatul ferestrei
de parcă, din clipă în clipă, ar fi aşteptat
să se ivească din colbul drumului un yankeu.
Cum, de ani buni, minunea întîrzia să apară,
nimeni nu-l mai lua în serios,
pînă-n ziua cînd a lăsat jumătate de sat
fără cureaua de la pantaloni, iar de la mîini fără ceasul Pobeda.
Nu le-a înapoiat pînă n-a pus păgubiţii
să strige în uşa Sfatului cît îi ţinea gura:
– Americanii! Să vină americanii!
de s-au speriat organele şi-au pornit o anchetă.
Asta era în anul când a dispărut fără urmă cu un circ ambulant.
Mult timp după colectivizare îl mai pomeneau încă
apoi, l-au uitat…
Mai era Crep – ce nume! – directorul şcolii.
Faţa lui smeadă ziceai că-i de pluş.
Preda geografia, colecţiona zicale
şi spera că odată şi-odată o să vadă Parisul
la braţ cu nevastă-sa Oli.
Femeia avea un cap frumos, era dactilografă.
Păcat de ea, a murit timpuriu după ce s-a înţepat,
într-un loc nepermis, cu-o agrafă.
Şi de-atunci pe director au prins să-l doboare
tristeţea, alcoolul şi naveta cu rata.
Dacă tot n-a mai ajuns la Paris,
a venit Parisul la el – stătea ascuns în cămară,
în sticla de monopol ca smaraldul de verde.
A tras o duşcă, a luat Parisul pe limbă şi gata.
Din senin, stă să plouă. Printre nori li se-arată,
cît un munte de oameni, cei doi fraţi Vasilache.
Unul a plecat la oraş – făcea Profesionala.
Duminica, venea la bal îmbrăcat în salopetă albastră
şi bocanci sclipitori în picioare,
mîndru, nevoie mare, că-l îmbrăcase statul.
Cînd le era lumea mai dragă, se pomeneau cu el strigînd:
”Stalin și poporul rus/libertate ne-au adus!”
Se uitau muţi unii la alţii, doar frate-său
avea curaj să-l înfrunte:
„Hai sictir cu Stalinul tău!” răspundea
pînă începeau să se încaiere.
Curînd, n-a mai dat pe acasă cu anii:
spărgea norma la piuliţe şi şaibe în Arsenalul armatei.
L-au declarat stahanovist, cu casă şi maşină la scară.
Nu era sărbătoare roşie în calendar
să nu-şi fluture şapca pe deasupra mulţimii.
Îi mergea cum nu se poate mai bine.
Îi zornăiau decoraţiile în piept,
se îngrăşa văzînd cu ochii, abia mai încăpea în maşină.
Într-o zi a crăpat de prea multă grăsime.
Celălalt, a rămas robul pămîntului.
Prin ’57, după ce i-au numărat acareturile,
l-au declarat duşman al poporului şi-a înfundat puşcăria.
Aşa i-a fost scris, zicea.
Nu credea că-i un capăt de ţară.
Atîta doar că odată întors de la gherlă,
începuse să-i pară Soarele orb şi Luna amară.
Mai trăieşte. Uneori, merge şontîc-şontîc,
să pună flori la mormîntul stahanovistului,
dar nici asta nu crede că e mare scofală.
Pe greabănul dealului, printre fulgerele coasei,
vine o ploaie cu spume în loc de morală.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
