Gazeta Dambovitei | Cele mai noi știri din Targoviște și Dâmbovița

Ediția de luni, nr. 3704
17-1-2022

PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Un brad atipic

Pe covorul ros de molii, Cristina răsturnase toate globulețele colorate. Lângă ea, învălmășită fir peste fir, arăta ca un mic delușor colorat și sclipitor, reflectând luminile aruncate de lampa de pe noptieră. Era dezamăgită. Văzuse ea la televizor brazi uriași, împodobiți ba într-o singură culoare, ba în două, parcă de mâna unui artist. Ar fi vrut și ea un brad așa. Unul mare, mare, care să atingă cu vârful de zugrăveala veche a tavanului. Avea același brăduț, cam ponosit acum, pe care îl făcea în fiecare an, de când era mică. Nici globurile nu erau mai răsărite. Se apucă fără tragere de inimă să le sorteze. Într-o grămăjoară avea globurile din sticlă fragilă, odată viu colorate, acum cu vopseaua cojită pe la colțuri, în formă de căsuțe, oameni de zăpadă și chiar câteva animăluțe. Nu erau cele mai frumoase. Unele dintre ele erau atât de imperfecte încât nu le-ar fi pus niciodată în brad, dacă nu ar fi existat și cealaltă grămăjoară, care nu reprezenta nicicum o alternativă. Acolo erau globulețele ceva mai noi, făcute din zăpadă artificială sau din bile de plastic acoperite în ațe colorate. Unele erau pur și simplu suflate cu sclipici în diverse culori, direct peste materialul din care erau făcute. Nu aveau nimic din fragilitatea sau delicatețea unui globuleț de Crăciun. Cristina oftă adânc. Nici anul acesta nu urma să aibă un brad ca în povești. Instalaţia stătea aruncată într-un colț. Făcuse ceea ce promitea deja de acum doi ani. Licărise de câteva ori și se arsese.

Apucă, fără tragere de inimă, primul globuleț. Era o căsuță atipică, un pic strâmbă, cu acoperișul roșu cojit. O agăță de ramura de plastic a bradului și o privi cu se leagănă de ața subțire. Simți deodată mirosul de cozonac cu nucă. Înconjurat de ramurile verzi, globulețul îi amintea de casa bunicilor. Tot mică și cu ușa străjuită de două geamuri cam strâmbe. Din prag, îi făcea cu mâna bunica ei, cu broboada prinsă la spate, așa cum stătea în fiecare an, de Crăciun, ca să nu-i cadă păr în coca de la cozonaci. Lângă plită, văzu părul alb al bunicului care mesteca atent în ibricul cu vin. „Să-mi faci și gogoși, mamaie, dacă mai rămâne cocă!” îi strigă și luă un alt globuleț.

De firul auriu care trecea prin urechiușa diformă, din sârmă moale, atârna, legănându-se, cățelul bunicilor. Părea la fel de ciufulit și zănatic. Blănița de un crem auriu îi stătea în toate direcțiile, atrăgând și mai mult atenția asupra petei maro de pe unul din ochi. Arăta de parcă unui pictor i se terminase culoare și neavând altceva, aruncase acolo o nuanță mai închisă. Îl agăță pe următoarea ramură, aproape de căsuța bunicilor. Se ascundea între ramurile verzi, invitând-o la joacă. Scotea capul dintre cetina de plastic și lătra la ea, chemând-o să exploreze împreună hățișurile. Văzu luminițele strălucind ca două beculețe din ochii plini de iubire ai prietenului său. Îl avea încă de când era de-o șchioapă. Îl văzuse crescând și devenind câine serios, de curte. Până într-o zi când a plecat să exploreze dincolo de curcubeu. Acum, lătra fericit printre crengi.

Mai sus, își agăță în brad mingea colorată uriașă pe care o primise în dar la mare. Auzi zgomotul valurilor pitice și simți sub picioare nisipul aspru, cu cioburi de scoici sparte. Mingea sări de pe o ramură pe alta a bradului artificial, dar Cristina o prinse repede și o așeză la loc, amintindu-și grija cu care o proteja de tot ce ar fi putut să o spargă. Își aminti de bucuria din porumbul fiert, cumpărat de la un vânzător ambulant și mâncat pe un prosop aruncat direct peste nisipul nu tocmai curat de pe plajă. Ce vremuri! Atunci nu avea nevoie de șezlong, nici de umbrelă.

Trase cu degetele tremurând de emoție, un fir de ață prin sârma unei alte căsuțe de sticlă, mai mari. Auzi clopoțelul sunând din spatele ferestrelor colorate. Rând pe rând, pe ușa de un roșu incert, alergau fețe fericite și se pierdeau printre ramurile de plastic. Strânse în mână degetele firave ale colegei sale de bancă. O chema la săniuș. Iarna, după școală, mergeau în fiecare zi la derdelușul de pe deal, chiar dacă știa că acasă o aștepta privirea mustrătoare a mamei sale. Se așeză alături de ea, în săniuța de plastic vopsit, atârnată de ramura stufoasă a bradului. Deși se întuneca devreme, parcă zilele erau mai lungi și zâmbetele mai sincere.

Așeză în vârful bradului steaua sclipitoare și simți pe mâna sa, mâna mamei care o ajuta să nu scape ultima și cea mai importantă decorațiune. Undeva în spate, tatăl ei descurca instalația făcută ghem de la Crăciunul trecut, spunând foarte serios că spiridușii din cutie o încurcaseră atât de tare. Instalația era veche. La fel erau și globurile. Pe multe dintre ele încă le mai folosea. Doar că atunci nu aveau nevoie de altele. Nu aveau nevoie nici de un designer de interior pentru a împodobi bradul.

Cu un fir de beteală aurie, făcu un drum șerpuit de la căsuța bunicilor și până la școală. Cotea și el, ca drumul de pământ bătut pe care mersese ani la rând fetița cu două codițe și ochii senini ca albastrul cerului. Din beteala aurie își arătau ochii jucăuși, câteva zâne cu părul argintiu. La ușa bunicilor, cu botoșii afundați în beteala sclipitoare, aştepta o ceată de spiriduși veniți la colindat, acompaniați de lătrăturile furioase ale cățelului. Pe un fir de beteală argintie, se rostogolea mingea colorată, căzând în sacul unui Moș Crăciun mic și rotofei, care încerca să se urce pe o scară de lemn, până în vârful bradului. Pe un fir de beteală argintie, săniuța parcă zbura, trecând printre bilele colorate și dispărând în spatele unui desiș de ramuri verzi. În drumul ei, atingea clopoțeii care răspundeau cu clinchete fericite. Trecea cu viteza, sărind de pe un fir de beteală pe altul, prin fața căsuței bunicilor, pe lângă omul de zăpadă căruia păsările i-au furat nasul, pe lângă magazinul cu de toate de unde cumpărau acadele colorate – acum aveau unele uriașe, atârnate pe două ramuri de brad. Zbură până sus, sus de tot, acolo unde era steaua uriașă. Auzi clopotele bătând la biserica din sat. Pe firele de beteală acum se întindeau cetele de colindători spre toate căsuțele din sat. Un coșar cu nasul acoperit de funingine, o salută grăbit, alergând cu pămătuful pregătit pentru un coș mai îndărătnic.

Cristina așeză ultimul fir de beteală și rămase fericită, în fața bradului împodobit. Nu avea nevoie de instalație. Din brad, în mii de lumini, strălucea fiecare amintire. Fiecare râs se transformase într-un beculeț colorat, fiecare bătaie a inimii se aprinsese într-un mugure de lumină, lipindu-se pe ramurile verzi din plastic.

Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…

 

Distribuie:

hymarco
novarealex1.jpg Valeriana

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]
getsbet Gopo

CITEȘTE ȘI

kiss2022-01.jpg
romserv.jpg
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Webhosting Armand Media