PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Suntem stele!

   Carla aruncă ziarul în colțul opus al camerei și se întinse pe pernă, uitându-se la grădelele de deasupra sa prin care se vedea o saltea decolorată de vreme. Își citise, așa cum făcea în fiecare zi, horoscopul. Avea iar o zi plină de suișuri și coborâșuri și trebuia să se ferească de căzături. Decise să nu meargă la primul curs. Da! Avea să nu se mai miște deloc toată ziua. Și-ar fi dorit să se fi născut într-o altă zodie. Deși avea un interes ridicat pentru studiu și o sensibilitate artistică aparte, simțea că nu își va găsi niciodată echilibrul. În plus, era nemulțumită de tot ce făcea. Oricât s-ar fi străduit să fie fericită, să râdă sau să se accepte așa cum era, nu își putea găsi echilibrul. În fiecare zi, la primele ore ale dimineții, la cafea, își citea horoscopul, din ziare sau din propriul telefon, pentru a vedea ce îi rezervă o nouă zi, alături de colega ei Ana, care își dădea mereu ochii peste cap și îi recomanda să nu mai creadă toate prostiile.

 

   O avea doar pe Ana, pe care o găsise în camera de cămin cu miros de mucegai și pereți pătați. Ana era singura ei prietenă, era cea care o asculta, o ajuta, o susținea și o critica. Apăruse din senin, în viața ei, atunci când avea cea mai mare nevoie de un om aproape.

   Privi în jurul ei. S-ar fi dus la birou după cana de cafea, dar parcă ceva o ținea pe loc. Ultima dată când o ascultase pe Ana și nu ținuse cont de previziunea care îi spunea că va avea o zi cu rezultate profesionale îngrijorătoare, ratase un interviu pentru un nou job. Trebuia să stea în patul ei până trecea ziua. Oricum avea să vină Ana și să îi dea cana de pe masă. Două ore mai târziu, ușa se deschise cu un scârțâit prelung. Era chiar Ana, care se opri lângă patul Carlei privind-o cu îngrijorare. 

   „De ce nu ai mers la facultate?” o întrebă cu reproș. „O să rămâi și fără mâncare, dacă stai închisă aici.”

   Carla strânse mai tare pătura în jurul ei. Îi era rușine să îi spună Anei că nu vrea să se miște toată ziua. Ar fi întrebat-o care este motivul pentru o astfel de hotărâre radicală, dar nici nu trebuia să îi spună. Ana ridică ziarul și citi, o cută tot mai adâncă formându-se între sprâncenele arcuite.  

   „Deci de-aia nu ai mers la facultate! Îți este frică să te miști, pentru că horoscopul îți spune să te ferești de căzături. Asta nu mai poate continua așa!”. 

   Carla își acoperi fața cu perna. Știa ce avea să urmeze. O altă zi de glume nesărate și mustrări din partea Anei. Dar avea să le suporte cu răbdare, așa cum făcea de obicei, pentru că ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit era să se lovească. Dar Ana doar își trase scaunul în fața patului ei și se așeză, privind-o cu atenție. Își alese cu grijă cuvintele și începu cu glas calculat, dar hotărât:

   „Zodiile sunt doar niște constelații, niște stele care s-au adunat unele lângă altele în diverse forme, Carla. Iar tu ești cea mai puternică stea pe care o cunosc, trebuie doar să începi să strălucești!”

   „Eu sunt o stea?” întrebă Carla, ridicându-se pe marginea patului. „Eu nu am cum să fiu o stea. Sunt nimeni.”

   „Toți suntem stele, Carla. Dacă te întreb despre viața ta din trecut, o să îmi spui tot ce îți aduci aminte, dar din viitor ce poți să îmi spui? Nimic! Viața e ca un cer întunecat, ca cea mai întunecată noapte, în care tu trebuie să îți dai voie să strălucești. Poți să îți construiești propriul univers și poți alege cât de strălucitor să fie, sau poți alege să trăiești așa cum vrei, pentru că sufletul tău este steaua care va străluci în continuare, la intensitatea pe care i-o permiți. Carla, ești făcută din visuri și ai dreptul nelimitat la ele! Nimeni pe lumea asta nu  ți-l poate lua. Cu siguranță că nu totul va fi perfect în fiecare zi. Vei avea zile în care vei străluci mai puțin și zile în care nu vei străluci deloc, dar chiar și atunci când vei fi acoperită de întuneric, trebuie să îți aduci aminte că ai puterea de a străluci. Tu ești singura care poate aduce lumina pe cerul din viața ta, astfel încât să poți merge mai departe. Trăiește, iubește, visează, bucură-te și plângi, pentru că toate acestea fac parte din strălucirea ta. Tu ești cea mai puternică stea și ai dreptul să fii imprevizibilă, iar viața este cerul pe care lași urmele strălucirii tale și pe care ai datoria să îl luminezi. Ai datoria de a străluci și de a scrie propria ta poveste. Iar atunci când vei simți că nu mai poți să luminezi, explodează și, undeva, se va naște o altă stea.” 

   „Și ce se întâmplă cu sufletul oamenilor răi, Ana? Cu sufletul celor care nu mai au suflet”, întrebă Carla cu vocea abia auzindu-se. 

   „Chiar și atunci când cineva devine atât de rău încât nu mai are deloc suflet, el rămâne tot o stea, chiar dacă va lumina mai puțin. Această stea nu va dispărea, decât atunci când va dispărea și el. Iar dacă vei ajunge atât de rea încât să nu mai poți face lumină pe cerul tău, trebuie doar să îți amintești ce făceai atunci când erai luminoasă și să mergi pe înapoi, în povestea pe care ai scris-o, iar steaua ta își va recăpăta strălucirea.”

    „Și tu ești o stea, Ana?” întrebă Carla în șoaptă. 

   „Am fost și eu o stea, Carla, acum mult timp.” 

   Carla o privi pe Ana, care acum părea că plutește deasupra scaunului și scutură capul crezând că visează. 

„Am fost o stea, Carla, o stea care a strălucit, și-a pierdut lumina, a strălucit din nou și a explodat, făcând loc unei alte stele. Cumva, când ai ales camera asta m-ai adus înapoi, din lumina care a rămas în urma mea, dar locul meu nu este aici. Drumul meu aici s-a terminat de mult.  Acum trebuie doar să mă lași să plec, pentru ca și tu să poți străluci. Lasă-mă să plec, Carla și mă vei găsi mereu acolo, pe cerul tău. Trebuie doar să începi să luminezi și voi avea și eu lumină, acolo. Haide, Carla, nu mă lăsa pe întuneric.”

   Cu ochii în lacrimi, Carla întinse mâna către Ana, dar aceasta era acum doar un fum care îi făcea vag cu mâna, îndepărtându-se. Carla se ridică și porni în fugă pe scări, desculță, afară, în iarba udă din fața căminului. Văzu cerul plin de stele. Se simțea pentru prima dată liberă, se simțea fericită, își șterse lacrimile și se aruncă în iarba care sclipea verde în razele lunii. Auzi, undeva în străfundul minții ei, vocea Anei: „Haide, Carla, aprinde cerul pentru mine!”. 

   Carla închise ochii și își imagină cerul întunecat. Prin minte îi treceau cele mai fericite amintiri și odată cu ele, vălul negru se acoperea de steluțe mici, care luminau acum cerul de un albastru cosmic, atât de profund, încât Carla simți cum se scufundă în el. Întinse mâna și dădu mai multe stele la o parte făcând loc și așteptând, chiar dacă știa că Ana nu va apărea niciodată să umple golul. 

 

Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișeană…