Știu că l-am cunoscut deja pe Ion și basca lui albastră… Ei bine, Ion s-a adaptat și el vremurilor și, ca să se asorteze cu basca, și-a luat și el mască, tot albastră. La început nu i-a plăcut. Basca lui albastră și spălăcită pălea parcă în spatele măștii de un albastru viu, aproape vesel. A încercat și alte variante – pe negru arăta ca Zorro, doar ca el avea masca pe gură și nu pe ochi; cu alb arăta arăta sinistru și i se părea că seamănă cu ceva personaje din filmele de groază la care se uita; variantele lila și roz nu erau pentru el, așa că a revenit, deloc încântat la albastru.
Și mai mică i-a fost încântarea când a aflat că trebuie să schimbe măștile. Alți bani, altă distracție! De parcă nu avea pe ce să dea banii. După o vreme s-a obișnuit și cu ideea aceasta, mai ales de când a ajuns el la concluzia că, cetățean model fiind, trebuie să respecte regulile auzite la televizor. A învățat să își pună masca frumos, peste nas, strângând bine sârmulițele, astfel încât să nu îi aburească ochelarii și să o schimbe de mai multe ori pe zi, cam de câte ori începea să se ude. Și ce face Ion după ce scoate masca? O aruncă, desigur, iar așa aflăm ce nu a învățat Ion.
Ei bine, Ion nu a învățat că atunci când porți ochelari, sunt necesare vizite periodice la oftalmolog, astfel încât dioptriile să fie mereu cele potrivite. Nu și-a dat seama nici că, atunci când nu mai vede gaura de la coșul de gunoi, se impune o vizită urgentă la medic. Așa că măștile au continuat să cadă pe lângă coșurile de gunoi așezate pe la colțurile străzilor sau prin parcuri, adunându-se mormane, în așteptarea celor care vin dimineața să le strângă. Probabil că, prin sticla aburită a lentilelor, lui Ion i se părea că aceste măști se integrează perfect în decorul orașului și scot în evidență mai bine șirul de voievozi din bronz, care străjuiau aleea. Probabil că a crezut că au și ei nevoie de o mască, stând așa mereu în ploaie și expuși virusului ucigaș.
Ion nu a învățat nici să asculte cu atenție sau să înțeleagă ce aude, altfel ar fi știut că gardurile vii nu sunt atacate de virus, nici tufele de trandafiri din curți și nici gardurile metalice care îngrădesc curțile. Dacă ar fi înțeles, probabil nu s-ar fi gândit să le ofere în dar câte o mască, lăsând-o atârnată de ramuri, ascunzând-o în desișul gardului viu sau spânzurând-o de ţepuşele de oțel care decorează gardurile. Sau probabil a înțeles, dar s-a gândit că masca albastră trebuie să fluture ca o flamură în vânt, aducând o pată de culoare orașului. S-o fi gândit și el cu ce îi stă bine unui gard arămiu? Cu o mască albastră, desigur.
Ion nu a învățat nici că măștile nu sunt transmisibile. Că nu poate împrumuta vecinului masca purtată, așa că i-a lăsat-o cadou pe preș, în drum spre apartamentul său. S-o fi gândit la binele lui. Să nu mai dea, săracul, banii pe măști. Se și gândea, scărpinându-se în basca albastră, cât de încântat avea să fie vecinul a doua zi, găsind masca drept cadou, la ușă. Din nefericire, vecinul nu a fost deloc încântat, dar cum Ion ținea ședințe la bloc despre importanța măștilor, vina a fost aruncată în mod natural către pensionarul scării, care avea ghinionul să stea pe același etaj. Degeaba s-a jurat că nu e a lui pentru că el are doar una și o ține bine, ca să o poarte o dată pe săptămână când merge să cumpere pâine și o dată pe lună când face cumpărături serioase. Nu a fost crezut. Cine își face cumpărături doar o dată pe lună? A încercat el să explice că are o pensie cu care abia dacă reușește să-și facă provizii pe toată luna, dar n-a ținut. Ba mai mult, nu se știe dacă avea porția de mâncare pentru ziua aceea, dar și-a luat sigur porția de morală de la Ion, rezultând chiar că este un criminal care va ucide toată scara, din nepăsare.
Fericit și țanțoș, mândru tare, Ion și-a purtat masca, până sub ochi, în fiecare magazin și în fiecare interior cu acces public, uitându-se urâcios la toți cei care nu o purtau bine. Până într-o zi când, pe neașteptate, a simțit cum ceva îi gâdilă nările largi, ca tunelurile de cale ferată și a strănutat. A strănutat atât de tare încât doamna cu pantofi cu tocul cui și vârful ascuțit din fața lui a sărit două rafturi mai încolo, iar bătrânica aplecată după conservele la preț redus și-a luat rapid conservele și s-a făcut nevăzută. Bine, Doamne, că apucase să își scoată masca! Trebuia doar să își șteargă nasul pe mânecă și să își pună masca la loc. Era salvat!
Dar soarta i-a fost potrivnică lui Ion și, cu primele frunze veștede, a venit și prima răceală. Nu foarte puternică. A strănutat de câteva ori, tot pe deasupra măștii albastre, fericit fiind de fiecare dată când norul de salivă și alte secreții reușea să treacă la centimetri buni peste ea. A și tușit câteva zile, dar și-a făcut rapid un test. Un test PCR, să fie sigur și să aibă ce arăta la serviciu. S-a dus să își ridice testul cu inima cât un purece. Era negativ. Ar fi respirat ușurat, dacă n-ar fi avut nasul înfundat, dar l-a suflat în mască și a aruncat-o discret peste gardul locului de joacă. Un cadou pentru copiii care mai veneau să se joace aici. Știa el că este o fericire, atât pentru copii, cât și pentru părinți, să intre în contact cu secrețiile lui nazale. Acum, în sfârșit, aveau onoarea de a face asta!
Dar masca albastră a făcut mai mult decât să stea pavăză peste nasul lui Ion. I-a adus acestuia sens. Mai mult sens decât îi aduseseră cele două facultăți. Mai mult sens decât găsea în jobul de la service. Contribuia și el la bunăstarea Planetei. Era un pilon important în stoparea pandemiei și avea grijă să strige în stânga și în dreapta la toți cei care nu aveau mască. Mai puțin atunci când strănuta. Atunci nu putea să strige, doar se ascundea între două rafturi goale prin magazine și strănuta puternic, împroșcând produsele de pe raft, își ștergea nasul rapid cu mâneca și apărea din nou, cu masca pusă și aerul de justițiar, apostrofându-i pe cei din jurul lui. Iar când alte persoane din jur îi dădeau dreptate, vocal sau dând doar aprobator din cap, pe Ion nu îl mai încăpea nici masca și nici basca, albastre amândouă.
La serviciu, dădea lecții colegilor despre cum se pune masca și cum se ține bine pe sub ochelarii de lucru. Era un fel de expert în măști și pandemie pe care îl ascultau cu toții. Până într-o zi, când lui Ion i s-a făcut iar inima cât un purece și s-a făcut mic sub masca lui albastră, de-i dispăruseră și ochii. Cineva s-a apucat să scoată din pământ micul gard viu de lângă ușă, care se întinsese excesiv și din cauza căruia nu mai puteau să închidă bine service-ul. Atunci când arbustul nărăvaș a fost îndepărtat și răsturnat în cele din urmă cu rădăcinile în sus, au rămas toți în fața lui, scărpinându-se în creștet cu mirare. Gardul lor viu produsese măști și găzduia printre ramurile tinere și dese o colecție impresionantă, albastre toate.
În fața fenomenului straniu, Ion a trebuit să acționeze. Avea două variante. Putea să își recunoască măștile, dar asta i-ar fi știrbit autoritatea, doar urla cât era ziua de lungă despre siguranță, despre pandemie și comportament responsabil, așa că a început să facă ce învățase deja. Să strige și să acuze în stânga și în dreapta colegii care se priveau surprinși, întrebându-se cine ar fi putut să ascundă atâtea măști în gardul viu, căci ei la muncă nu purtau, iar Ion era un sfânt, se chinuia pentru binele întregii planete, el n-ar fi făcut una ca asta.
Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișeană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
