ortooxacell kiss2022.gif Flax

PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Felinare

   Plouă… Plouă de trei zile micuț, mărunt și fin, atât de fin încât picăturile trec prin țesăturile hainelor, ajungând mai întâi până la piele, apoi mirosul de umezeală, de frunze putrede și de toamnă mohorâtă ajunge până la suflet. Pe strada pietruită, strălucesc, în luminile felinarelor cu gaz, pietrele cubice, șerpuind până la colț și pierzându-se după zidul crăpat, din care au început să se vadă cărămizile pe sub tencuiala căzută. 

   Printre felinare, pe platoul larg din centrul orașului, se plimbă ca în fiecare zi, domnul cu pălărie rotundă și baston. Se plimbă în fiecare zi, încă din vară, în jurul statuii de bronz și pe aleile care se pierd printre copacii uriași, acum goliți de frunze, dar acoperiți de un nor negru, de ciori. Este doar el în parc, acompaniat de croncăniturile de pe ramurile golașe, însoțit de vântul care a început să șuiere subtil, prin fața scărilor de la Mitropolie și prin rămurelele gardului viu. De sus, îl privește parcă întrebător silueta lui Mihai Voievod. Peste bronzul ars de soare curg picături de ploaie printre detaliile de pe armura domnitorului, prin coama calului de sub el și pe mâna cu buzduganul ridicat. Nu-l înțelege pe bătrânul cu pălărie. El ar pleca, măcar pentru câteva minute. S-ar da jos de pe soclu și ar intra într-una dintre cafenelele din centrul orașului. Ar cere o cafea sau un ceai cu miere, poate chiar o prăjitură… S-ar așeza lângă caloriferele fierbinți și ar rămâne acolo până când inima lui de bronz s-ar încălzi. 

   Încet, subtil, dar plin de curaj, pe nesimțite, vântul a devenit din ce în ce mai tăios și mai obraznic, suflând acum cu ură frunzele dintre copaci, ridicându-le în rotocoale și zburându-le în toate părțile pe alee. A venit toamna, cu plânset de frunze uscate și cu croncănit de ciori. Din copaci, zgribulite unele într-altele, și ciorile îl privesc pe bătrânul cu baston, care își trage acum mai adânc pe cap pălăria rotundă, cu boruri înguste. Pare că vântul are chef de joacă. Tot încearcă să i-o fure de pe cap, dar bătrânul o ține bine, apăsând-o tot mai tare peste creștet. 

   Nici ciorile nu îl înțeleg. Le aude croncănind jalnic printre ramuri. S-ar uita la ele și le-ar zice câteva, dar glasurile lor se pierd în întuneric, în timp ce glasul lui a devenit doar o șoaptă, una cu vântul care a prins curaj și șuieră acum cu putere, aruncând hârtiile din coșurile de gunoi. Bătrânul privește cu mirare hârtiile care zboară haotic peste gazonul din parc și printre felinarele galbene, cu sticla murdară. La capătul aleii, felinarele pâlpâie. Ar mai merge o dată până la capătul parcului și s-ar întoarce acasă, dacă ar mai ști unde. 

   Pe sub glasul de ciori, bătrânul pășește nesigur. Parcă îl ceartă, dar nu știe de ce. În spate e beznă. Doar în față se văd luminile palide și tremurătoare din lămpile cu gaz. O lumină galbenă și murdară aruncată peste ramurile goale și strâmbe ale copacilor… O lumină rece… Bătrânul își trage mai sus gulerul de la pardesiu, în jurul gâtului gros. Simte ceva suflându-i în ceafă, dar nu vrea să se întoarcă. 

   E doar vântul, pus pe șotii și pe joacă. Vrea să îi fure iar pălăria. S-ar întoarce să îi zică și lui câteva, dar în spate e beznă. Nu-l vede. Felinarele se sting rând pe rând, în spatele lui. Așa că merge în continuare, către cealaltă ieșire. În buzunarele mari de la pardesiu are, puse bine într-un șervețel, câteva resturi pentru montanul amărât de la tutungerie. Îi e milă de el, iar motanul pare că îl înțelege. Își primește resturile cu ochi mari, plini de recunoștință, se gudură lipindu-se de pantalonii lui și se bucură când îl vede. Ar toarce, dar nu mai știe nici el cum se face. Vântul i-a transformat și lui glasul în șoaptă. Parcă l-ar lua acasă, dar blana murdară, tolănită pe covoarele lui curate, îl îngrozește. Gândul că îi aduce mâncare îl încălzește.  

   Privește peste umăr la felinarele care se sting unul câte unul în spatele lui. Pe partea cealaltă a parcului, ieșind dintre lumânările strâmbe, care pâlpâie în suporturile lor, își flutură odăjdiile  un preot, grăbindu-se către casă, prin ploaia măruntă. Șugubăț, vântul cu chef de joacă îi umflă sutana neagră și îl împiedică, încercând să îl dărâme peste gardul viu din fața Mitropoliei. 

   Bătrânul zâmbește. Toamna trecută, același vânt neobrăzat îi furase și lui pălăria. I-o smulsese de pe cap, într-un moment de neatenție și i-o aruncase cât colo, rostogolind-o ca pe o minge, până în mijlocul platoului. Când era gata să o prindă, i-o ridicase și o pusese sus, în creștetul lui Mihai Viteazul. A trebuit să aștepte până când tot vântul i-o dăduse jos, aruncând-o printre copaci.

   Acum nici vântul nu avea ochi pentru el. Era singur, la fel de singur ca motanul de la marginea parcului. La fel de singur ca Mihai Voievod de pe soclul său, pe care îl găsise acolo încă de când era copil. Își auzea doar pașii grei peste piatra cubică. Auzea sfârâitul lumânărilor de la Mitropolie. Aprinsese și el câteva, toate pentru morți. Pentru vii, nu mai avea pentru cine. Auzea ciorile, croncănind în cor deasupra lui. Ele nu erau singure, niciodată. Privi în sus cu invidie la norul de pene negre, dar acestea dispărură în beznă, odată cu flacăra stinsă a ultimului felinar. Era beznă. Ieși din parc pe sub arcada metalică, mergând greoi spre motanul zgribulit de sub streașina tutungeriei. 

   În spate se făcuse brusc liniște. Nu se mai auzeau nici ciorile și nici vântul. Simți atingerea caldă pe pantaloni și uitându-se în jos, văzu motanul tărcat împleticindu-se fericit printre picioarele lui. Pentru prima dată se aplecă să îl mângâie printre urechile zimțate, cu semne de la vechile bătălii. În jurul lor se lăsa încet, dar sigur, o ceață densă, cu miros de pământ ud. Spre surprinderea lui, observă că aleea nu se mai termina ca ieri, cu o stradă îngustă, ci cu un rând de scări, care se pierdeau cotind brusc, în perdeaua translucidă coborâtă peste oraș. Motanul păși primul, cu încredere, pe treptele late privind în spate către bătrân. Parcă îl aștepta. Făcu primul pas, ezitant, apoi al doilea, al treilea și coti alături de motanul bătrân și tărcat, pe scări, dispărând odată cu ele. 

   În parc, se aprindeau unul câte unul, felinarele cu gaz, acoperite de praf, aruncând din nou lumina galbenă și murdară peste băncile cojite. Vântul începu să șuiere din nou cu putere, alungând în toate părțile frunzele galbene și suflând lumânările de pe scările Mitropoliei. Pe căciula lui Mihai Voievod căzu primul fulg… urmat de al doilea… În ochii de bronz strălucea acum zglobiu dansul primilor fulgi.

 

Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișeană…

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media