POVESTITORUL DESPRE ION CREANGĂ. DOUĂ TEXTE…

 

1.CREANGĂ – PERSONALITATE AFECTIVĂ? Mă pregăteam să scriu că nici un specialist în medicină nu a tratat tema epilepsiei și, în general, a bolilor lui Creangă. Criticilor literari, ca să parafrazez niște versuri populare, cărările li-s oprite în acest domeniu. Etiologia bolii, ipotezele tipului de personalitate, de boală, eventuale diagnostice trebuie analizate în primul rând de psihologi, de psihiatri, de psihanaliști.

Despre afecțiunea psihiatrică a lui Eminescu s-a speculat mult (și de cele mai multe ori de către nespecialiști tălâmbi), dar despre bolile lui Creangă și despre eventuala influență, pe care au avut-o în operă – nimic! Iată însă că aflu aproape din întâmplare pe blogul medicului psihiatru Mircea Răzvan Drăgan un studiu de excepție, din 2011, intitulat Ion Creangă: personalitate afectivă? Desigur, studiul trebuie citit în întregul său. Cităm aici unele fragmente ca un îndemn la citirea întregului studiu. Încă de la început autorul ne prezintă materialele pe care s-a bazat: „Trăsăturile de personalitate şi bolile de care a suferit ale lui Creangă au fost analizate prin intermediul citării opiniilor exprimate de către critici de artă importanţi, şi a memorialisticii produse de prieteni, elevi şi contemporani ai marelui artist. În lucrare s-au utilizat pasaje autobiografice din:,, Amintiri din Copilărie’’; conţinutul epic, anumite personaje şi stilistica din unele opere ale lui Creangă. Sunt dovezi ce atestă mai ales indirect trăsăturile carateriale afective ale autorului.” Totodată, Mircea Răzvan Drăgan își ia câteva măsuri de precauție, lucru cât se poate de bine venit, știindu-se patriotismul degrabă inflamator al românului verde: „Vor exista mereu voci care vor susţine că a publica cercetări, asupra unei posibile tulburări mintale de care a suferit o personalitate din domeniul culturii, poate aduce atingere reputaţiei şi prestigiului acesteia. Inclusiv a prestigiului naţiunii la care aceasta este apartenentă. Contrar acestei opinii se poate argumenta că o astfel de cercetare îmbunătăţeşte imaginea pe care artistul o deţine în conştiinţa colectivă.” Psihiatrul ploieștean îl apropie pe Ion Creangă de personalitatea hipertimică „descrisă de Leonhardt (3.1) ca ,,o combinaţie a veseliei, cu dorinţa de acţiune şi cu nevoia de a vorbi, precum şi o înclinaţie spre digresiuni în gândire, înclinaţie care uneori frizează fuga de idei. Nevoia de acţiune poate genera totodată realizări de valoare. Numeroase inovaţii şi iniţiative apar tocmai în felul acesta. La reuniuni, personalităţile hipertimice sunt cele mai antrenante. Atâta timp cât au un public care îi ascultă, hipertimicii vorbesc şi povestesc fără să devină plictisitori, deoarece nu rămân mult timp la acelaşi subiect, aduc în discuţie teme noi, povestirile lor sunt pline de glume; în general, oameni de acest fel au umor…există tendinţa ca veselia să se transforme în iritabilitate.’’

După K.Schneider, citat de Predescu(4) ,,alcoolismul hipertimului provine din nevoia pe care el o are de a se asocia, de a se bucura împreună cu alţii’’. În acest sens sunt citați oameni de cultură și personalități istorice cu aceste maladii mintale și care au reușit, în pofida acestora, să facă istorie.

După ce analizează perioada sa premorbidă (copilăria, adolescența, activitatea de la Junimea), Mircea Răzvan Drăgan trece la ipotezele de boli ale scriitorului: ipoteza de epilepsie, ipoteza unor boli metabolice (obezitatea și diabetul zaharat), ipoteza cardiovasculară, a alcoolismului complicat, a unei false nevropatii (cum circula în epocă). În final se ajunge la definirea personalității hipertimice în cazul lui Creangă: „Ipoteza Ion Creangă o personalitate hipertimă, este cea mai apropiată de adevărul biografic, literar şi fiziopatologic. Pentru aceasta pledează faptul că din copilărie şi până a închis ochii a fost un extravert, cu un comportamentul ludic şi cu o veselie contagioasă.Un creator, cu multiple preocupări ideatice, un versificator prin asonanţă, un logoreic uneori de nestăpânit, un om rapid iritabil. Poseda o memorie prodigioasă a glumelor, poveştilor, cimiliturilor şi versurilor; cu care atrăgea auditoriul. Un mare iubitor de copii. Un foarte bun institutor. Un polipragmatic, implicat în multiple activităţi comerciale, politice, artistice şi literare. Nu puţine dintre preocupări sale au avut conţinut erotic, ,, pe uliţa mare’’. Pasiunea pe care o punea în activităţile zilnice era de multe ori exagerată. Era lacom la mâncare şi băutură, precum pesonajele din povestea sa ,,Harap Alb’’; ,, Fomilă’’ (e vorba de Flămânzilă – nota mea) şi ,,Setilă’’.

Lăsând plăcerea lecturii întregului studiu, citez totuși în final concluziile: „Ion Creangă a avut o personalitate cu evidente trăsături afective hipertime, asociate unei inteligenţe vii şi unui ascuţit simţ al umorului ţărănesc. Faptul a făcut posibilă coexistenţa unei activităţi creatoare de excepţie ce i-a adus consacrarea în literatura română, cu a unor multiple neplăceri în viaţa de zi cu zi. O afectare psiho-somatică progresivă, finalizate printr-o patologie severă care i-a provocat sfârşitul.”

 

2.MORBUS SACER…  Creangă a suferit mult, mai ales în ultimii ani de viață, de ceea ce anticii numeau morbus deificus, morbus daemonicus sau morbus sacer, adică de epilepsie, „pedepsie”, cum spunea Humuleșteanul, fără să-și piardă niciodată umorul. La un moment dat, o gazetă bucureșteană, după un atac de epilepsie al prozatorului, a anunțat moartea lui. Acesta s-a amuzat, anunțând pe toată lumea că „mi-a murit moartea”.
Desigur, dramatismul bolii, trăirile ei extatice, la confluența cu cele religioase au dat aceste denumiri bolii. Dostoievski, care, cum se știe, a suferit și el de epilepsie, descrie criza ca o „aură“ epileptică, ca o clipă paradisiacă de „sfîrşit al timpului“, până la urmă ca o trăire extatică, creatoare. Creangă nu scrie nicăieri despre crizele lui epileptice, însă avem multe informații despre felul cum se manifestau crizele. Sigur, epilepsia lui Dostoievski nu este aceeași cu cea a lui Creangă. Să ne amintim de vorba antică: Nu sunt boli, ci bolnavi. De fapt, astăzi medicii definesc epilepsia ca un grup de boli cu anumite caracteristici comune.
Însă putem presupune că între epilepsie și spiritul creator sunt niște corelații. Fie și numai pentru că mulți creatori au avut tangență cu acest morbus sacer. Un fulger venit de niciunde a lovit pe Buddha, pe Nietzsche, pe Flaubert (epilepsie corelată cu isterie), pe Dylan Thomas. Baudelaire a fost lovit și el de acest fulger cu patru ani înainte să moară, iar Hölderlin, când s-a despărțit de doamna Gontard, a fost lovit de același fulger: stătea la pian și bătea cu un singur deget aceeași clapă. Psihiatrul Mircea Drăgan afirmă că Ion Creangă a împărtășit „într-un anume fel” destinul lui Van Gogh. Acesta din urmă, un posibil homosexual latent, un răspopit luteran, „consuma bături alcoolice (absint), avea crize de tip epileptiform şi episoade de bipolaritate”. Și Van Gogh a avut unele crize de profundă depresie; precum cele de la Londra, sau de la Arles.
Pe vremea lui Creangă nu se știa prea multe despre această boală cerebrală cronică, caracterizată prin crize neuropsihice repetate. Așa se face că, printre altele, medicii îi recomandau să bea vin îndoit cu apă, ca „să-i calmeze nervii”. Astăzi oricine știe că acest „tratament” este totalmente nerecomandat. Epilepsia, corelată și cu alte boli, i-a scurtat viața scriitorului. Tot ea însă a făcut posibilă (cred cu tărie în aceasta!) o activitate creatoare excepțională.