PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Zaiafet de iarnă la Mărgelarul Comino

    Într-un amurg de iarnă al anului 1794, Mărgelarul Comino deschise încet ușa care dădea în curtea acoperită cu boltă de viță-de-vie a casei sale de la marginea Bucureștilor și rupse nămeții, plin de încredere în el și în ce îi va aduce viitorul. Privi cerul, apoi inspiră cu nesaț aerul zilei care tocmai se termina. Pe uliță zăpada se înnoroise. Cerul era calm, doar lumina părea tulburată.

   Primise cu o zi înainte, tocmai de la Sibiu, de la Casa de Comerț Constantin Hagi Popp, argintărie nouă și un set de porțelanuri diafane. Știa că îi vor aprinde Stancăi licurici în ochii jucăuși iar asta îi făcea sângele să alerge mai iute prin trupu-i uriaș, plin de pofte, încă tânăr.

   Purta o haină dintr-un postav vechi pe care însuși Vodă Brâncoveanu i-l dăruise bunicului său când acesta a părăsit Veneția și și-a deschis mărgelăria căutată de toți boierii de frunte ai Bucureștilor. În buzunarul hainei, Mărgelarul Comino avea o bilă translucidă prin care pluteau foițe de aur. Nicio foiță de aur nu plutea la întâmplare. Asemenea fulgilor de zăpadă, fiecare își avea locul ei precis. În casa Mărgelarului Comino, robii țigani așezau masa pentru întâlnirea de noapte. Lăutarii erau strânși în bucătărie lângă plita fierbinte. Anița Bucătăreasa îi ospăta ca să poată cânta toată noaptea la zaiafetul ce urma să înceapă.

   Anița pregătise tipsii uriașe cu pilafuri aurii și cu din cele cu iaurt sau smântână. Altele, pline cu rasoluri de berbec și de oaie. Lacherdă și licurini. Sardele grecești înmuiate în uleiuri de Mitilene. Salamuri de India și măsline de Tassalia, negre precum ochii Zoiței, țiganca fugită în lume mai zilele trecute cu un băiat din vecini.

   Brânzeturi odihnindu-se cuminți pe tăvi de porțelan. Plăcinte trupeșe precum Anița și dulcețuri de toate culorile. Spume și budinci din lapte cu ape de trandafiri, dulci și duioase precum mandolinele lăutarilor ce aveau să-și coboare acordurile în falduri albe cu irizări aurii întreaga noapte. Șerbeturi răcite între bucăți de zăpadă. Baclavale însiropate. Halva de Adrianopole. Anason de Chios și mastică de Corint. Vinuri din Țara Moldovei. Tacâmurile din majolică și porțelan alături de ceștile de cafea din argint bătute cu pietre prețioase.

   Ligheanele turcești aduse tocmai din Bosnia așteptau musafirii să își spele mâinile în ele înainte de a se așeza în jurul suffrahului. Pe sofalele joase din camera pentru musafiri se întindeau lascive atlazuri florentine terminate în tiv de hermină. Viforul în amurg sporea căldura casei.

   În odaia ei, Stanca se pregătea și ea pentru noaptea care urma să cadă cu musafiri, muzici și masă bogat întinsă. Părul împletit în cozi strânse în coroană. Conciul trandafiriu. Șalul albastru de Alep îi putea lumina tenul alb. Sau poate cel de Bursa i s-ar potrivi mai bine. Culoarea rodiei îi întuneca și mai mult ochii negri pentru care Comino ar fi dat foc la nevoie lumii întregi. Da, mai bine șalul de Bursa! În păr, prins un trandafir artificial lucrat la Veneția de o rudă a Mărgelarului. Mărgăritare la gât și blana de samur așezată la îndemână în caz că peste noapte vor ieși sub cerul iernii. 2 cai înhămați la sanie vor sta în așteptarea lor. Parfumul vâscos cu aromă de iasomie din șipul colorat rămăsese deschis iar odaia rotea în dansuri amețitoare mireasma lui albă.

   Casa era în freamăt. Anul aproape încheiat. Precum anul în care scriu această însemnare așezându-i împreună pe Mărgelarul Comino și prea iubita lui Stanca, în globul meu de zăpadă. În buzunarul hainei Mărgelarului Comino stă ascunsă o bilă translucidă în care se pot observa, dacă te uiți de aproape, cu atenție, doi oameni. O femeie cu 2 cozi lungi, castanii, și ochi iscoditori și un bărbat înalt care îi așază pe umeri un șal roșu siberian. Prin bila translucidă plutesc foițe de aur. Niciuna la întâmplare. Cei doi, la diferență de câteva sute de ani, încep și ei pregătirile pentru zaiafetul de iarnă.

                                                                                          (Din volumul, în curs de apariție, Portrete)

 

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.