La 22 de ani pleacă în lumea largă fără bani, fără acte, fără bilet de călătorie. Traversează Egiptul cu trenul. Privește mizeria, boala și sărăcia de aproape. În tot acel haos, caută, descoperă și scrie despre prietenie. Mulți ar fi căzut pradă disperării și ar fi început să înșire lungi povești despre falsitatea umană și întunericul lumii. Panait nu o face.
De la Panait Istrati, cel care a călătorit și a scris despre țările Levantului – Turcia, Egipt, Grecia, Siria, Liban, Palestina –, am învățat să privesc lumea drept în ochi, fără teamă, și să o iubesc. În timpul trecerii sale prin Alexandria Egiptului împreună cu prietenul său Mihail, o dată pe săptămână, mergea să bea o cafea pe terasa Ramlehului și să privească apusul de soare în una din cafenelele luxoase ale zonei. Pentru banii pe care îi da pe cafelele lor, Panait muncea o săptămână ca zidar și salahor. Munci grele. Fizice. Un vagabond, au spus unii. O cafea băută cu un prieten, privind amândoi apusul într-un loc dăruit de Dumnezeu cu frumusețe. Asta e o imagine pentru care merită să trăiești, spun eu.
Sunt născută în România, o țară mică și tânără. Dintre toți scriitorii ei, trecuți și prezenți, Panait Istrati e cel mai aproape de sufletul meu. Încă din copilărie, cărțile lui mi-au fost alături. Port, și acum, cu mine, în lungile drumuri prin lume, câte o carte scrisă de el.
Când spun „infinita pasiune de a trăi” primul om care îmi vine în minte e Panait. Omul care a inspirat de altfel parțial și figura lui Zorba Grecul. Kazantzakis scrie în romanul său: „fața îi era plină de zbârcituri, măcinată, roasă parcă de vijelii și ploi. O altă față, câtiva ani mai târziu, mi-a făcut aceeași impresie de lemn muncit și chinuit: cea a lui Panait Istrati”.
L-am considerat mereu un frate mai mare, un prieten, un mentor. Citindu-l, încă din copilărie mi-am dat seama că îmi doresc să devin și eu, la rândul meu, un călător care scrie despre oameni. Despre esența lor fascinantă. Să devin un om liber. Poate voi reuși într-o zi să îmi fac cititorii să simtă ceea ce simt eu dintotdeauna, citindu-l pe Panait.
Panait, Călătorule, mulțumesc!
(Din volumul „Ferestre”, apărut la Editura Brumar, Timișoara, 2021)
Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.
Facebook
WhatsApp
TikTok
