1.
Scrisoare pentru o Sublimă Doamnă
Sublimă Doamnă Moarte, Alteță Imperială,
ne vei ierta că nu am vrut prin lumea ta de ceară
să ne alăturăm convoiului și am ales alt drum
iată, ne-am întors în crisalide fluturi prefăcuți în scrum
am ars de tot și-am traversat oceane
ți-am fost condotieri supuși
prin ceața de aur a apelor tale
n-am fost paiațe oarbe
am fost doar inocenții arlechini
ai circului seren care rotește stelele și sorii
pe frânghii de nori diafani în echilibru precar
halei hop, mereu cu patimă am dansat
am fost vatmanii imberbi ai tramvaielor tale de fum
nu ți-am cerut nimic dar ne-ai tot dat mereu
te-am tot întrezărit, Distinsă Doamnă Moarte,
ți-am numărat pe abace grele averea calpă
monezile cu care ne-ai plătit otrăvuri prin taverne
în amurguri rubinii sau în zori cu rozalbe transparențe celeste
am râs mereu de tine ascunși în castele de nisip
pe care cu blândețe, Sublimo, le-ai ridicat pentru noi
mereu am servit pe îndelete cu lingurițe de argint
din dulceața amară a zâmbetului tău
prin subteranele vieților noastre mereu am trecut
în zbor planat
cu flori de cireș la rever și pletele în vânt
ne vei ierta deci, Sublimă Doamnă,
că suntem uneori prea fericiți
în timpul ce-și râde de tine
al vieților noastre
ți-am semănat pământul cu zeci de poezii
gata de-acum
apți combatanți încheiați corect la vestoane
prezenți la apelul tău de înserare
îți vom trăi copilăria, Sublimă Doamnă Moarte,
o lungă bătrânețe cu aripi străvezii
2.
Corăbii în larg
(din volumul „Cântecul samovarelor”)
departe și demult
în nopți cu febră și cântece de corăbieri nebuni
am îngropat moartea
i-am făcut un culcuș moale și primitor
străzile se desfăceau sub luna roșiatică
lanțurile noastre cele de toate zilele
au început să geamă a teamă și viu
a fost o vreme cu ziduri și lumânări aprinse
cu dinți mici și haine prea negre
cu peisaje reci acoperite de ceață
fiare însângerate pe marginea prăpastiei
oameni ascunși într-o durere mută
descoperisem neînfrânarea și o cercetasem pe îndelete
o lume care se termina la capătul nostru
mereu aceeași lume cu ceasornicul oprit la jumătatea nopții
*
deasă pădure ne înconjoară apele au plecat de la noi
am ars de vii apoi din cenușă am ridicat case albe și primitoare
diminețile vin pe îndelete cu milă și nespusă răbdare
lumină reverberații
gesturi de oameni care au trăit cu mult timp înaintea noastră
corăbii în larg
benevolență solidaritate umană iertare
și dragoste pentru aproapele nostru cel de departe
un hohot de râs le acoperă pe toate
e hohotul caselor albe în care locuiesc vietăți mici
ascunse într-o durere mută
*
cât de frumoși sunt oamenii care pleacă
în urma lor se ridică mereu o lumină
și apele prind a străluci limpede fără de teamă
cât de frumoși sunt oamenii
când devin strălucitoare corăbii în larg
3.
Visul Măcelarului
Insomnii orientale cu poezii mustind de biografism
și cu Măcelarul din cartier făcându-mi semne
să vin la o cafea.
Printre cotlete de berbecuț, adana kebab,
urfa kebab și kasap köfte(chiftelele măcelarului),
mă simt diafană, o Beatrice demnă de un Dante
intelectuala Doamnă T. a lui Don Camil.
Mă zăresc în oglinda prăvăliei,
încadrată de trandafiri decorativi roșii din plastic
perfect asortați cu roșul rozaliu al antricoatelor de vițel.
În colț un mic tranzistor
de pe vremea părinților și bunicilor tânărului Măcelar
tranzistorul e alb-ivoriu precum oasele din galantar
pline de măduvă.
Timpul s-a oprit în mica măcelărie.
Ceasul de perete e defect.
O muzică de serial turcesc dansează pe deasupra cotletelor
și acoperă ayranul din frigider,
tânărul Măcelar continuă să se învârtă în jurul meu.
Nu vorbim deloc.
El stă cu mâinile stinghere pe lângă corp
și se uită în tăcere la mine.
Poate ca să își aducă aminte după ce plec.
Cred că îi place să mă vadă în prăvălia lui.
E tânăr și singur. Mica măcelărie e tot ce are.
Și-ar fi dorit să fie aviator dar nu a trecut examenul.
Știe că îl înțeleg și e un minut fericit
printre trandafirii de plastic, tranzistorul de culoarea oaselor
și galantarul plin cu toate visele lui de bărbat tânăr,
transformate în praf, pulbere, chiftele și kebab.
Eu îi zâmbesc, el îmi zâmbește larg. Omenește.
Apoi plec.
Mi-e un somn de m-aș întinde în băcănia de lângă măcelărie
cu capul pe o rotiță de cașcaval Hellim,
cu mâinile sprijinite de borcanele cu bulgur
și picioarele băgate în cutiile cu pekmez și tahini.
Simt cum somnul nopților nedormite
îmi desenează dungi violete sub anticearcăn.
Arunc o mutră fioroasă băcanului.
Îi cer țigări și el se bucură. Crede că așa arată fața mea prietenoasă.
Măcelarul a venit după mine. Zâmbește rotund în continuare.
Știu că îi plac mai mult decât se cuvine.
O femeie simte întotdeauna când măcelarii o plac.
De Onisim îi e frică și când îl vede tace abrupt.
Se sufocă și trage insistent de gulerul cămășii.
Onisim râde și îi face semn că nu e cuminte.
Măcelarul îmi oferă mereu cadouri:
coșulețe cu săpunuri mici și colorate,
șervețele parfumate,
sticle cu colonii de lămâi și căpșuni.
Coloniile miros puternic,
le dau mai departe Mayei care le dă Edei,
care le pune în pungă și punga o lasă pe stradă
lângă gunoi
alături de visele Măcelarului.
Când scrii poezii în septembrie
și Măcelarul își rotește mâinile ca elicea avionului
cu care în curând vei pleca și pe care el și-ar dori să îl piloteze
dacă am trăi într-o telenovelă turcească.
Dar nu trăim într-o telenovelă turcească
iar el va rămâne singur să privească din ușa prăvăliei
oamenii care nu îl salută niciodată și nu cumpără nimic de la el.
Avioanele care trec pe cerul Istanbulului și nu sunt pilotate de el.
Trecătorii cu măștile lor albe printre care nu voi mai fi și eu.
Tinerețea lui pilotând avionul și plecând spre Paris odată cu mine.
Când scrii poezii în septembrie și insomnia orientală te cuprinde.
Lentoarea ei te ține captivă. Zgomotele se îndepărtează.
Totul pare deja întâmplat. Culorile devin puternice
apoi se estompează și poeziile se scriu singure.
Somnul e parcă din ce în ce mai departe
Facebook
WhatsApp
TikTok
