Intrarea în București este o dezamăgire pentru călătorul străin. Drumul de la gară până în centrul orașului traversează străzi ce se aseamănă unor sate primitive, străzi mărginite de gunoaie, ruine și magazine infecte, iar trotuarele sunt îngropate în grămezi de fructe și legume. Dar impresia călătorului se schimbă îndată. După aceste cartiere mizere urmează artere superbe, ale căror clădiri luxoase amintesc de cele din marile orașe ale Europei.
Românii sunt foarte mândri de capitala lor și îi elogiază cu plăcere confortul. Cu o vizibilă fală națională, compară străzile admirabil pavate ale Bucureștiului cu abominabilele artere ale Belgradului, unde, după un sfert de ceas de mers cu trăsura ești zgâlțâit din toate încheieturile. De asemenea, le place să numească Bucureștiul Parisul Orientului. În 1884, întors dintr-o călătorie în Orient, domnul Blowitz (jurnalist boemian, 1825-1903) spunea: “Nu cred că mai există în lume un oraș precum Bucureștiul, care să reproducă atât de fidel țara a cărei capitală este. În prezent, Bucureștiul este imaginea vie și curioasă a României. Incoerența ei trecută se șterge încet, aspirând la splendorile viitorului. Cenușiul se transformă în purpuriu, ambiția e din ce în ce mai măreață; este capitala unui regat ce se naște.”
La fel de convingător, Carmen Sylva, regina României, spunea în 1892: “Bucureștiul oriental și pitoresc, Bucureștiul căsuțelor îngropate în verdeață, cărora li se spunea: casa domnului cutare sau a doamnei cutare (…), dispare pentru a face loc unui oraș ca oricare altul. Nu pare oriental decât pentru cei care vin din Occident. Cei care vin din Asia traversează Dunărea cu un suspin de satisfacție. – Ah!, spun ei, iată-ne în Europa”.
Astăzi, Bucureștiul ni se dezvăluie cu toată mândria și ambiția descătușării trecute și încearcă, prin noul său lux, sa facă uitat recentul său statut de vasal. Aceasta este și explicația acestor contraste izbitoare de care te lovești la tot pasul în oraș: ici vezi căsuțe joase, adevărate maghernițe boeme din care se ivesc oameni apropare dezbrăcați; acolo vezi palate somptuoase, cum sunt cel al Casei de economii sau cel al Poștei, cafenele bogat decorate unde se etalează toata înalta societate română. Într-o parte – fierării, cum sunt cele de pe strada Leipzig, unde comercianții își înșiră mărfurile pe trotuare; în altă parte – magazine moderne de lux ce pot rivaliza cu magazinele cele mai frumoase din Paris.
Diferitele clase sociale sunt în aceeași antiteză. Pe de o parte – rasa inferioară, care încă nu s-a dezbărat de alura temătoare și timidă, rod al lungii perioade de robie; pe de altă parte – clasa bogată care, dorind o ascensiune rapidă la nivelul civilizației moderne, se inspiră din moravurile și din literaturile străine și, din acest motiv, nu are o fizionomie proprie. Odată ajuns în centrul orașului, ai impresia unui plagiat al Parisului, al monumentelor lui, al magazinelor si chiar al aspectului locuitorilor. Însă dacă cele mai frumoase clădiri sunt construite în stil parizian, casele particulare nu sunt, din păcate, construite întotdeauna cu gust. Bugetul personal este puțin important, și totuși, toți vor să creeze lucruri monumentale. Astfel se explică existența acestor construcții vechi cu tencuiala nouă, în relief, care se năruie la primele intemperii ale iernii și sunt în continuă reparație.
Datorită situării sale in mijlocul unei vaste câmpii cu largă deschidere spre nord-est, Bucureștiul are toate caracteristicile neplăcute ale climatului siberian. Iarna este aici atât de lungă și de grea, încât nu se circulă decât cu sania timp de trei luni. Vara, termometrul urcă uneori până la 40 de grade, iar temperaturile extreme pot avea diferențe de până la 70 de grade. De asemenea, copacii frumoși sunt foarte rari: cei din nord nu rezistă verilor caniculare, iar cei meridionali și orientali sunt răpuși de frigul iernilor severe.
Trăsurile publice, foarte numeroase, sunt ușoare, comode, întotdeauna trase de doi cai sprinteni, aduși din Rusia sau Moldova, și conduse de birjari îmbrăcați în haine lungi de catifea, strânse in talie cu o centură colorată și având capul acoperit cu o caschetă plata. Cele mai curate trăsuri și caii cei mai vioi sunt ai birjarilor ruși din comunitatea”lipovenilor”, cult religios care practică malthusianismul cel mai strict. Acești birjari – numiți în mod vulgar de bucureșteni “castrați” – pot fi recunoscuți după faptul că își epilează fața, în timp ce birjarii românii își rad doar mustața. Sunt oameni buni, cinstiți, pricepuți, și cu toate că tarifele lor sunt mai mari ca ale românilor, sunt foarte căutați.
În România, M. Th. Hebbelynck, articol apărut în săptămânalul Le Tour du Monde, Paris, 1905.
Traducerea: Cătălina Cristache
CĂTĂLINA CRISTACHE este absolventă de limbi moderne la Universitatea București și de masterat în comunicare la SNSPA și, evident, a terminat CARABELLA târgovișteană…
Citeşte şi
3.Bogdan CERNAT, în CULTURA ECONOMICĂ, spune că pe aici, prin regiune, ne merge bine…
4.Despre alte păcate ale românilor scrie și Radu STATE, în rubrica lui CULTURĂ ȘI ISTORIE…
10.Rațiunea lucrului făcut de mântuială , despre ea scrie Pompiliu ALEXANDRU în CULTURA URBANĂ…
11.De la LONDRA ( LA PAS) , prietenul nostru Cristian Gabriel GROMAN scrie despre BIG BEN…
12.Revenit printre noi, din CALGARY ÎN DIRECT scrie despre politețea canadiană Radu TECUCEANU…
Facebook
WhatsApp
TikTok
