PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Pretextele creșterii

Părinți, de Diana Bădica, Editura Polirom

 

Există literatura memoriilor, literatura amintirilor așezate în rame sobre și de calitate, există literatura povestirilor despre oameni, despre epoci, despre și cu anumite lumi mai mult sau mai puțin arătate, sau puse în valoare. Toate acestea nu și-au terminat sau consumat existențele, misiunile, ci vor fi mai departe ferestrele deschise pe care autorii lor, scriitorii, le pun la dispoziția celor care vor să (între)vadă și să cunoască lumi reale și ficționale construite și arătate, redate de ei. Dar toate acestea pregătesc întotdeauna terenul pe care să își facă loc și să se manifeste un stil al literaturii care caută, al acelei literaturi care și impune un fel de refacere a realității, de expunere, cu ajutorul scrisului, a unor fragmente marcate de incisivitate, completate cu colțuri tăioase care pot face răni vizibile, dureroase, vizibile, incizii care, la rândul lor, pot facilita pătrunderi în interioare în care, cu ajutorul literaturii, al literaturii capabile să le arate și să le facă simțite, să poți rezona la propriu cu acest univers deschis, în acest fel deschis.

Diana Bădica reușește să tragă vălul de pe acest fel de realitate și să aducă la vedere fragmente mari și greu de cuprins ale unor vieți care, altfel, s-ar fi ascuns definitiv și ar fi fost uitate, suprimate firesc din toate amintirile disponibile. Părinți este un puzzle perfect îmbinat și perfect așezat în lumină pentru a putea fi văzut integral, pentru a putea fi asumat la o scară cât mai aproape de realitate, cât mai acceptabilă pentru oricare cititor și, astfel, să poată ajuta la parcurgerea, la asumarea și înțelegerea lumii de acolo, împreună cu toate persoanele și personajele care fac parte din ea, care o compun, grăbindu-i descompunerea ce pregătește scrierea ei.

… Aș fi făcut orice să petrec cât mai puțin timp acasă. Mă sufocam în apartamentul nostru de 56 de metri pătrați, unde, deși se zugrăvește, miroase încă a pastile și a boală. Când rămâneam singură acasă, vorbeam cu obiectele din cameră, ascultam teatru radiofonic sau mă jucam Nu te supăra, frate! cu prietenul meu imaginar, Aerul…

Lumea vie din jur și atmosfera care caută să claustreze sunt pretexte pentru evadări vaste, durabile, și pentru observații atente și în amănunt al fiecărui detaliu care compune acest univers trist, dar viu, sumbru, dar încercat de aromele veseliei, și în care viețile și persoanele care duc toate acestea și le trăiesc se manifestă firesc și natural. Acestea sunt senzațiile impuse de autoarea lor, de atenta supraveghere la care Diana Bădica ne face martori și părtași, ne (con)duce firesc să le vedem, să le simțim și să ni le asumăm. Insinuarea asumării de către cititor este încă o impunere firească a autoarei, este încă unul din mecanismele suple, fiabile și silențioase care compun un fel de surdină, una în care etapele poveștii se desfășoară, în care alunecă și, cu fiecare pas făcut în adâncimile ei, devine acaparatoare și alimentatoare cu o dependență sigură, plăcută.

… În mintea mea, în tot ce apărea în spatele ochilor atunci când îi închideam, totul era bine, chiar și cu bețiile tatei ori cu toanele mamei, totul mergea spre bine…

Diana Bădica vede și aude cam tot ce se întâmplă în jurul cuvintelor pe care le folosește pentru a construi piramida Părinți, toate simțurile ei își desfac firesc senzorii și, tot firesc, captează și aduc la lumină tot ce pot prinde și așeza aici, și face în așa fel ca pretextele care au făcut să crească poveștile din care se desprinde și crește personajul să nu fie atinse de stridențe, de sunete, de voci, de imagini sau de trăiri care să strice vreun aranjament al acestei vaste și ambițioase construcții.

… Mi-a plăcut întotdeauna să ascult oamenii mari vorbind. Mă puneam în locul tuturor persoanelor despre care se discuta, îmi imaginam cum voi arăta bătrână și cum mă vor striga, peste mulți, mulți ani…

Părinți este ochiul mare și viu prin care se vede, se cunoaște și se asumă pretextele creșterii unui om prins în năvodul (ne)firesc al realității. Al realității de care nu te poți îndepărta prea mult, din care nu se mai poate scăpa ușor. Este imaginea pe care Diana Bădica a conceput acest puzzle, acest joc al minții acaparate de o luciditate crudă, aceea din care lumile construite nu mai pot evada, în care ceea ce a fost văzut, și mai apoi scris, rămâne definitiv așezat în memoria celui cu care a interacționat.

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…