Poeții obișnuiesc (da, obișnuiesc!) să folosească tot spațiul pe care îl traversează, să locuiască întregul univers pe care îl construiesc și să vadă cu mare claritate tot ceea ce compune, ce strigă și ce alimentează tot aerul care îi înconjoară, toată această materie transparentă care le poartă cuvintele în orice loc, sau în oricare stare pe care ei o simt, pe care o percep și pe care o aduc și la cunoștința celor cu care interacționează, cu cititorii lor. Toate aceste experiențe se transformă, se materializează în cuvinte care, la rândul lor, amplifică mult mai mult fiecare părticică a lumilor așezate în ele.
Bogdan O. Popescu folosește exact cuvintele care vor să se așeze în poezie, care vor să se lase văzute în această lume pe care ea, poezia, o poate face vizibilă, pe care o poate face să fie cu adevărat vie și, bineînțeles, necesară. Tot el, aduce în poezia lui tot aerul de care ea are nevoie pentru a respira lipsită de griji, pentru a-și face simțit și auzit mesajul pe care autorul ei îl compune și îl dă mai departe.
Aerobiciclete este un volum în care starea poetică este permanentă, este povestea și descrierea unei lumi în care poetul s-a mutat definitiv și din care este conștient că nu mai este cale de ieșire, că poarta prin care a avut privilegiul să intre s-a închis în urma lui definitiv. Locuirea aici, în locul devenit benefic pentru el, a impus această stare permanent statică, de plutire, de stagnare care ajută privirea să vadă mult, să vadă departe, și lasă toate simțurile să se încarce cu fiecare părticică de văzut pe care poetul o aduce aici.
… mi-e greu să iau această decizie în propriul meu poem
dar m-am hotărât:
avionul acesta, cu care zbor,
nu va ateriza niciodată…
Revenirea, întoarcerea, sunt deja compromise, nu mai prezintă siguranță sau interes odată ce lumea s-a mutat, s-a așezat într-un cer paralel și deja disponibil. De aici privirea și simțurile merg mai departe firesc, iar sentimentele și senzațiile, cu toate bucuriile și cu toate angoasele lor, pot fi observate cu claritate, părăsesc zona de clarobscur de până acum și, de aici, pot fi strigate, pot fi arătate cu corpul lor întreg, cu corpul lor întreg desenat de cuvinte, de acele cuvinte care, tot de aici, încep și sfârșesc într-un text crescător, luminos. Alături de poet se așază toate cuvintele spuse și nespuse, se acompaniază în multe și diversificate registre, se lasă văzute în locuri în care deja poezia crește și alimentează natural râul care curge, care mângâie cu apa lui transparentă aerul de deasupra, acel aer care îl însoțește și care îl oxigenează de-a lungul întregului traseu pe care îl parcurge.
deși sunt un mare îndrăgostit de paginile albe
poemul pe care îl scriu acum l-am mai scris
și îl voi mai scrie până când îl va citi absolut toată lumea…
Dragostea este slăbiciunea poeziei lui Bogdan O. Popescu, dragostea cu toate urcușurile și cu toate căderile ei în lume, dragostea ca un chin permanent, așezat definitiv în toți porii lui, în toate micile circuite personale care transmit și transportă la infinit această diversitate de vise, de lumi, de obsesii care compun dragostea și toată poezia care încape în ea. Aerobiciclete este un fișier în care Bogdan O. Popescu adaugă permanent toate acele mișcări personale pe care vrea să le facă vizibile și să le înțeleagă, este fișierul în care lasă urmele care îl ajută să ducă până la capăt acest epuizant traseu impus de poezie.
scot tot ce am în neseserul existenței mele:
amintirile, obiectele, oamenii – …
În Aerobiciclete poezia este la loc sigur, este prinsă, este așezată și făcută să spună în acea limbă specifică ei, aceea în care cuvintele explodează în imagini mute și foarte expresive, iar urmele exploziilor lor se resimt și se văd ca niște tatuaje definitive rămase pe pielea celui care a trăit lângă aceste imagini. Bogdan O. Popescu le-a dat cuvintelor posibilitatea să locuiască și să trăiască în această poezie, în poezia puternic personalizată pe care el o hrănește permanent cu imagini tăcute, dar pot fi văzute cu adevărat doar privite intens și în toată adâncimea pe care el o pune la dispoziția celui care vrea să privească, să simtă, să vadă.
P.S. Ilustrațiile lui Mihai Zgondoiu, ilustrații care însoțesc și completează poemele din Aerobiciclete, sunt mici proze poetice care cresc și se desfășoară între paginile cărții, care părăsesc pagina hărăzită și evadează, atingând firesc și plăcut privirea celui care le parcurge. Rezultatul este unul neașteptat. Desenul se mută cu totul în poezie, se fac un singur corp și invadează universul privitorului cititor. Transferul este complet, iar întoarcerea imposibilă!
GABRIEL ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…
Facebook
WhatsApp
TikTok
