Spațiul digital a devenit instrument suport pentru imaginația arhitecților. Computerul a înlocuit planșeta cu promisiunea că îi oferă proiectantului un orizont infinit de posibilități , ca și cum problemele noastre s-au terminat. Potențialul automatismului și-a găsit forma digitală perfectă în simulare. Pentru arhitecți sunt două variante majore de angajare a simulării în scopuri profesionale: prima simulează încercări pe prototip în spațiul virtual, a doua oferă arhitectului, dar mai ales unui observator extern, simularea experienței vizuale a unui obiect finit de arhitectură ce încă nu există fizic.
Prima direcție mi se pare mai importantă, faptul că poți concepe și manipula machete virtuale îți oferă ocazia, ca proiectant, să anticipezi și să verifici comportamentul propunerii într-un spectru foarte larg de criterii de performanță. BIM (building information modelling) este un mod de alcătuire virtuală a unei viitoare construcții în care toate elementele reprezentate corespund la nivel tehnologic unor soluții reale, coordonate, optimizate. Este un tip de conectivitate extraordinară între idee și realizare tehnică, încă nerealizată deplin, dar care, în momentul ei de vîrf, îi va elibera pe arhitecți de toate responsabilitățile.
A doua direcție este mult mai spectaculoasă pentru cei ce privesc acest fenomen din exterior. Simularea, la nivelul percepției a unui obiect arhitectural inexistent, devine o proiecție onirică ce poate fi împărtășită direct. Pe astfel de senzații se construiesc motivațiile unor eforturi imobiliare colosale, temperate deseori doar de problema finanțării. Deocamdată acest instrument este folosit mai ales pentru manipularea vanității publicului țintă, spațiul virtual fiind amăgirea perfectă pentru oamenii care se visează importanți. Realitatea are puține șanse în fața seducției simulării, pentru unii este un teritoriu al emancipării și al explorării imaginarului, pentru alții este o ispită mortală (am auzit că Vaticanul tocmai a reformulat partea cu „ducerea în ispită” din „Tatăl nostru”, se pare că este necesară mai multă asumare la nivel uman, https://www.vaticannews.va/ro/biserica/news/2020-01/modificare-tatal-nostru-biserica-catolica-italia-bruno-forte.html).
Filosoful suedez Nick Bostrom, despre care am vorbit și săptămîna trecută, investighează teoretic latura submersivă a percepției simulate în „ipoteza simulării”, conform căreia este foarte posibil ca deja să trăim într-o realitate generată artificial. Foarte pe scurt, teoria spune că dacă ar exista civilizații post-umane ajunse la maturitate, acestea ar avea o capacitate computațională enormă și chiar dacă un procent foarte mic dintre ele ar rula „simulări ale strămoșilor” (simulări de înaltă fidelitate, care pentru strămoșii simulați sunt indistincte față de realitate), numărul total al acestor pseudo-strămoși ar depăși covîrșitor numărul strămoșilor care chiar au existat. Este astfel în domeniul probabilului ca noi înșine să fim niște falși strămoși ce concurăm într-un imens program pe care, în lipsă de date mai clare, îl numim realitate.
Una dintre figurile notabile convinse de substanța teoriei lui Bostrom este Elon Musk (erou al inovației, colonizator al planetei Marte, antreprenor de geniu, de curînd al II-lea cel mai bogat om de pe planetă, internet troll, etc.). Cînd a avut ocazia, într-un podcast cu Lex Fridman, să formuleze cea mai importantă întrebare aceasta a fost: „ce este în afara simulării?” https://www.youtube.com/watch?v=YIVf3P3zq7g
ROBERT MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă” târgovișteană.
Facebook
WhatsApp
TikTok
