LUMEA DE DINCOLO DE CURCUBEU – Pușa ROTH – Femeia şi copacul

Dormea pe o canapea de teamă să nu i se pară patul prea mare. Îşi micşora, credea ea, singurătatea. Dar pentru a se sprijini, avea nevoie (de ce oare?) de două perne. A doua, mereu nefolosită, era aşezată pe lângă perete ca un martor mut al viselor ei. N-avusese parte de somnul dulce, alintat care acum, după atâţia ani, îi rămăsese o necunoscută. Se uita uneori alături, la perna sprijinită de spătarul patului, aşteptând, parcă, un răspuns pe care nici ea nu credea că-l va primi vreodată. Alteori, în noapte, se ridica brusc, dorind să învingă tăcerea dormitorului şi să se convingă de beneficiile somnului de una singură. Fugi repede la fereastră în timp ce se gândea la singurătatea copacului ce-i sta martor de atâta amar de ani. Era un război rece şi dureros împotriva dorinţei de doi. Dar ce, copacii au perechi? – răsuflă ea uşurată, după ce a emis un asemenea adevăr. După o clipă de tăcere femeia începu să se ameninţe, spunându-şi vorbe grele. În cealaltă clipă, însă, se lumină. Alt adevăr ieşi la iveală. Chiar dacă toţi copacii cresc singuri, ei sunt de fapt pădurea! – exclamă aproape fericită. Viermele duplicitarei îndoieli o rodea cu o viteză uluitoare. „Dacă eşti femeie – îşi auzi propriul gând – trebuie să ai puterea să-ţi găseşti perechea!”. Clipe de aşteptare. Apoi, ca la un tribunal repede încropit, începu să pledeze cauza. „Sunt nevinovată! Ştie şi copacul! I-am mărturisit. Îl iau ca martor.” Avocatul acuzării s-a ridicat mult prea repede şi a decretat: „E vinovată şi de aceea e condamnată la singurătatea pe care şi-a căutat-o. Să nu o credeţi tocmai acum, în al cincilea ceas. E prea târziu.” Avocatul apărării a conchis, după un timp de gândire: „Suntem mulţumiţi de verdict. Pedeapsa e minimă.” Întorcându-se spre femeie: „Te-a salvat copacul”. Femeia se îndepărtează uşor de fereastră, murmurând: „Am salvat singurătatea.”

 

X  X

 

Dacă gândurile s-ar transmite, lumea ar fi într-un război permanent sau într-o tăcere absolută. Sau, cine ştie, mintea omenească ar inventa filtre, capcane, gânduri ascunse de altele, într-o învălmăşeală pe care nimeni n-ar mai înţelege-o. Vă închipuiţi ce repede s-ar şti cum şi ce invenţie a mai născocit cutare, ce gândesc marile puteri despre celelalte ţări, ce promisiuni fără acoperire se fac? Am fi oare mai bogaţi, mai săraci, mai liniştiţi sau mai neliniştiţi ca oricând? Ea citise de curând un articol despre gâlceava gaiţelor – un fel de parlamentari ai pădurii – şi pe loc se gândi ce minunat ar fi să ştie numai cei de-o teapă cu tine ce vorbeşti. Dacă s-ar citi gândurile, cine ar mai putea avea micile lui secrete? Cred că ar fi o tristeţe infinită, oftă ea. Stătea pe marginea ferestrei, atârnându-şi privirea de copacul ce aproape năvălise în casă, şi un gând năstruşnic îi trecu prin minte: dacă copacul acesta învaţă să vorbească, oare ce fel de conversaţie am putea duce? O să mă întrebe de libertatea de opinie?

 

De preţuri? O fi curios de ce sunt oamenii din ce în ce mai trişti? De ce tinerii pleacă, de ce pensionarii – majoritatea – au devenit umbre? O să vrea să afle de ce sistemul sanitar este o ruină, de ce stau oamenii la cozi pentru medicamente compensate, de ce învăţământul este aproape o figură de stil? Ce înseamnă mileniu şi ce noutăţi mai poate aduce el? O fi mai bun sau mai rău decât celelalte? Va dori să afle dacă politica e politică? Dar dacă pune întrebări despre politicieni şi despre averile lor apărute ca frunzele primăvara sau ca melcii după ploaie? Poate vrea să-l duc la Parlament? Dacă stau să mă gândesc bine cred că s-ar mai găsi loc pentru un copac! Femeia era neliniştită şi-şi făcea o mie de gânduri. Oare ce ar putea să o întrebe copacul? Deodată se răsuci pe pervaz – locul de conversaţie – şi un zâmbet îi lumină chipul. Găsise în sfârşit răspunsul. O să vorbim – ea şi copacul – despre iubire. Se întristă însă şi îndoiala îşi făcu loc în inima ei. Despre iubire…? Păi ce, copacii ştiu să iubească? Şi cine mai are timp de iubire când ura ne-a pătruns oasele?! Simţi deodată o atingere uşoară pe mână şi privi cu surprindere în jurul ei. Copacul îşi plimba frunzele uşor, legănat, de parcă încerca să-i şteargă îndoiala. În acel moment a îngenuncheat-o un gând: dacă copacii iubesc?

                                                                                   Scris în nopţile de tranziţie, 22 nov. 2006

Pușa ROTH  este scriitoare, membră USR, jurnalist, membră UZPR, redactor-șef al Editurii Leviathan, redactor-șef adjunct al publicației Leviathan și, mai ales, dâmbovițeancă de-a noastră…