LUMEA CU MASCĂ – Constantin CIUCĂ – Regele cu pene

Am făcut reclamație la Dumnezeu… și am cerut daune pentru copilăria trecută prea repede. În reparație, Dumnezeu mi-a acordat copilării scurte și repetabile, de câteva clipe, în visele de noapte.

 

Prețul corect… Fiecare om, după cât crede el că merită și că i se cuvine, își pune pe sine un preț. Și cu prețul ăla se vinde. Unii însă, din prea multă iubire de sine, își trec pe etichetă un preț cu totul exagerat. Apoi, resping orice ofertă și rămân așa, scumpi și nevânduți, îmbătrânind în vitrină singuri, măcinați de orgolii și deliruri despre ei înșiși.

 

Mi-am petrecut copilăria în pielea lui Robinson Crusoe și a lui Robin Hood alergând, cu alți băieți de seama mea, prin pădurile dese din jurul Caransebeșului, prin iarba înaltă până la brâu a luncii sau prin apa rece și leneșă a Timișului în care prindeam mrene și scobari. Bineînțeles că plecam de acasă fără să spun unde mă duc și, din cauza asta, mama intra de fiecare dată într-o panică prăpăstioasă. Au! Unde e băiatul? A dispărut băiatul! Și, până apăream eu de după colțul blocului cu vreo creangă în mână sau alergând după vreun câine, ea se dădea, biata de ea, ore întregi, de ceasul morții pe balcon. Îmi făcea de departe semn cu mâna că o să fie, adică, vai de capul meu, dar după ce îmi deschidea ușa ea nu făcea altceva decât să se învârtească în jurul meu să vadă ce vânătăi și julituri proaspete mi-am făcut și pe unde mi-am mai spart, iar, capul. Și pe urmă mă așeza cu mâna ei în scaun și stătea lângă mine și mă păzea să nu mă ridic de la masă până când nu terminam din farfurie. 

 

Zeița grasă a pâinii… Într-una din zile, când eram prin clasa a cincea, dirigintele nostru ne-a dus în vizită la Fabrica de pâine. Aici, de la intrare, ne-a luat în primire o tanti grasă și mămoasă cu un șorț alb și cu părul și mâinile pudrate de făină de parcă era dintr-o poveste de iarnă după care, noi copiii, ne-am ținut prin toată fabrica ca bobocii după o rață prin curte.   Ne-a dus peste tot. De la sacii cu făină la malaxoare, la camerele de dospit, la cuptoarele de coacere, până la lăzile de plastic de la capăt de bandă în care cădeau cuminți, una lângă alta, fragede și rumene, franzelele pregătite pentru oraș. Și acum mai văd în minte malaxoarele uriașe care învârteau aluatul, îl rupeau, îl întindeau, îl amestecau, iar el se umplea cu bule de aer și se afâna și ne umplea nările cu mirosul lui de drojdie de ne lăsa gura apă. Acolo am văzut și învățat cum se naște pâinea. Și tot de acolo, tot de atunci, lângă pâinea mea cea de toate zilele, a rămas în lumină o femeie grasă și mămoasă, harnică și iubitoare, pudrată cu făină alba. 

 

Cum plâng eu… Eu nu plâng niciodată din ochi sau cu lacrimi. Eu întotdeauna plâng din altceva sau cu altceva. De cele mai multe ori plâng cu litere mici, de argint, care mi se desprind de pe degete și se așează pe obiectele din jur. De aceea, atunci când se întâmplă să am o durere mare, în urma mea rămâne o pulbere sclipitoare, în care poți citi.

 

Cealaltă față a despărțirii… Când, dintr-un motiv sau altul, omul pe care îl iubești dispare fizic din viața ta, chipul lui apare brusc pe pereții camerei tale, pe clădirile din oraș și pe munții de pe marginea șoselelor. El se deplasează întotdeauna în aceeași direcție în care mergi tu, cu exact aceeași viteză cu care conduci tu mașina, ca un corp ceresc. Dacă nu mai sunt nici munți nici clădiri, atunci chipul pe care l-ai iubit se fixează pe cerul albastru ca o peliculă autoadezivă și flutură acolo în curentul de aer, ca un steag dureros dintr-un război pe care l-ai pierdut pentru totdeauna.

 

Fericire… Niciodată nu am fost mai fericit decât atunci când Dana Bilencu mi-a spart capul în curtea școlii. O iubeam insuportabil de mult dar ea nici nu mă vedea. Nu știu încotro zbura piatra pe care o aruncase ea, dar norocul meu a făcut să mă nimerească pe mine drept în cap. Eu, cum era și normal, m-am trântit imediat pe pământ și am făcut pe mortul iar ea a venit fuga, fuga și mi-a pus mâna pe frunte, și-a cerut iertare de o mie de ori și m-a bandajat chiar ea cu mâna ei. Și cu cât își făcea ea de lucru mai mult la rana mea, cu atât eu zăceam mai mort, în culmea fericirii!

CONSTANTIN  CIUCĂ  este un foarte cunoscut  poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”…