LUMEA CU MASCĂ – Constantin CIUCĂ – Regele cu pene

Prieteni și urmăritori… Am lansat site-ul www.kuppi.ro pentru cei cărora le place să consume limbă română de calitate. E un loc elegant în care poți să citești, să scrii, și, foarte important, din care poți să cumperi cărțile mele. Este singurul loc în care, în timp ce navighezi, îți aplici simultan un tratament de dezintoxicare lingvistică care te va scăpa, măcar pentru o vreme, de clișeele din vorbirea de zi cu zi. Citește, comentează, dă-ți cu părerea și cumpără cărțile dacă ți se pare că merită. Intră pe site și mergi prin el la pas inspirând adânc limbă română în forma ei cea mai oxigenată. Nu uita că de trăit cu adevărat trăiești doar când ești copil. Restul sunt amintiri. Iar amintirile sunt literatură.

 

Pieziș prin biografia mea… M-am născut la 16 mai 1958 pe malul Dunării, în Brăila și din cauza asta am avut tot restul vieții nevoie de o apă, curgătoare sau nu, în preajma mea ca să mă pună în echilibru cu propriile mele demențe și dezechilibre.

Vreo câțiva ani, nu știu câți… Despre Brăila nașterii mele nu mai am amintiri. Doar fulgurări dintr-un timp ulterior în care gustul de bragă se amestecă în creierul unui băiețel cu clănţănitul metalic al tramvaielor galbene pe un bulevard care nu am ştiut niciodată unde duce. Altfel spus, din Brăila am dispărut chiar înainte de a-mi fi dat seama că am fost acolo. Am urmat şcoala generală în Caransebeş într-o vreme în care era foarte potrivit să fii copil pentru că aveam sub nas dealuri, câmpuri și păduri plus cele două râuri, Timișul și Sebeșul, prin care era grozav să te pierzi cu praștia de vrăbii la curea. De aceea oraşul şi împrejurimile au rămas pentru mine, topografic şi emoţional vorbind, o copie terestră perfectă a paradisului. Pentru liceu, am plecat de acasă la Breaza, la Liceul Militar, cu un tren personal plin de negricioși și femei grase și în trenul ăla am băut pentru prima dată în viața mea urină de șobolan. Se numea coniac.

Anul I de liceu la Breaza… A fost peste puterile mele. În anul patru, deşi luam mereu premiul întâi, am fost exmatriculat. Pentru că începusem să mâzgălesc poezii încă de pe la zece ani iar prin clasa a noua am început să scriu un roman plicticos și apologetic despre cum încercam să scap de poluțiile nocturne amăgind o colegă de la Casa Pionierului cu bomboane fondante și declarații mincinoase, un roman, desigur, neterminat şi pierdut, am ajuns de tânăr să cred că literatura are nevoie de mine în aceeaşi măsură în care eu aveam nevoie de ea.

 

O amintire…  despre scrierea romanului „Regele cu pene”– ed. Cartea Românească 2009. Nu am avut niciodată vreun birou dedicat, bibliotecă şi, cu atât mai puțin o sufragerie însorită prin ferestrele largi ale căreia să se vadă vreo pădure sau vreun râu, în care să mă instalez comod și să scriu. Am scris mereu parcă înadinsul lucrurilor. O parte din romanul acesta, care mie însumi îmi foloseşte drept geamandură pentru a-mi aminti de unde încep apele mele adânci, a fost scrisă într-o cameră coşcovită dintr-un orăşel dobrogean apatic şi fierbinte. O altă parte a fost scrisă în singurătatea sterilă cu iz de chilie din apartamentul părinților mei dintr-un cartier mărginaș al unui oraș fost boieresc, căruia nu îndrăzneam să îi deschid geamurile pentru că pe spațiul din faţa blocului unde trebuiau să fie ronduri de crăițe, petunii și panseluțe, se strângeau să facă grătare şi să bea bere cât e ziua de lungă o ciurdă de ţigani care se întreceau unii pe alţii cu mereu aceeași gamă de râgâieli sonore. Le mulțumesc și lor, pentru că ce-ar fi fost romanul ăsta fără nevroză? În fine, o altă parte a romanului a fost scrisă printre portocalii înfloriţi în alb şi leandrii plesniţi în ciclam din cetatea mereu însorită a Fesului, pe pământul roşu şi fierbinte al Marocului. Acolo, într-o cameră mică dar curată, cu senzaţia care nu m-a părăsit niciodată, a unui prizonierat amical şi benevol, am scris în fiecare dimineață, de la prima chemare a muezinului până la ora fierbinţelii când trebuia să abandonez totul şi să mă trântesc în jetul de aer condiționat din salon, cele mai reușite pagini ale volumului doi. A ieșit o carte singulară, de care criticii s-au ferit și au lăsat-o deoparte tocmai pentru că nu știau de unde să o apuce. Dar care are împachetată în ea trăiri și emoții adânci ale tinereții mele și o viziune neobișnuită asupra vieții a scriitorului acela tânăr de care acum îmi e dor.

CONSTANTIN  CIUCĂ  este un foarte cunoscut  poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”…