LA MIJLOC DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – Mai avea viață, din viața noastră…

Trecusem să o văd, era ultima rudă de sânge în viață, sora mamei. Am insistat mult la Irina, să oprim acolo, când de fapt ei aveau nevoie de plimbare, distracție și aveau alt program. Veneam de la spital, unde evaluasem posibilitatea de a accepta protezarea genunchiului. Încă nu luasem o hotărâre. Mergeam atunci, destul de greu, cu un baston. Am oprit, am intrat, cu nepoata mea lângă mine (acolo nu se închidea poarta cu cheia) și a venit un câine mare, negru… dar bun, prost de bun , cum se spune, doar că nu aveam de unde să știu… Eu nu putem merge destul de repede, am intrat în panică, împingând-o pe nepoțică spre poartă, dar ea era lipită de coapsa mea, o târâiam cumva cu fiecare pas și animalul negru ne adulmeca, sfârșind prin a se urca cu labele pe umerii mei. Panică, panică, nu știam precis dacă e o dovadă de iubire sau îmi taie drumul spre poartă…

Eu strigam mai tare, stăpânilor lui, să vină cineva să ia animalul să îl închidă și frica era pentru nepoțica mea, eu știam că dacă odată mușcă, a doua oară nu o va mai face (aveam si cârja și determinarea de a nu păți nimic copilul). De peste gard a intrat ușor fiică-mea și și-a recuperat copilul, eu luptându-mă să îndepărtez animalul care mă dădea jos. Am înțeles că așa se bucură el de prieteni noi, că în nici un caz nu voia să ne facă un rău…

În sfârșit apare stăpânul casei, care mă asigură verbal că acest animal e doar de decor, nu un paznic feroce și că de fapt se bucură că mă vede. Și eu m-am bucurat, dar mult mai târziu. L-a închis în țarcul lui și au putut intra și ceilalți cu care venisem în vizită. Mi-am continuat traseul spre căsuța din spatele noii construcții, căsuța care era mult redusă ca spațiu și știam că acolo mai respiră buna mea mătușică… Am strigat-o, a auzit și a venit nesigură, dacă pe ea o caut… Am plâns și în suflet și cu lacrimi, iar impactul cu prima imagine a decrepitudinii omului după o anumită vârstă a fost cumplit. 87 de ani, un număr, nu doar o vârstă… Nu trecuseră prea mulți ani de la ultima întâlnire, la parastasul soțului ei, cred că vreo 6-7 ani. A apărut o femeie mică, un boț de oase adunate, cu multe haine pe ea, deși era o zi călduroasă (bătrânilor le este mereu frig), pășind ușor și destul de sigură pe mișcări. Am îmbrățișat-o. Ginerele ei vorbea despre mască, covid, spital, poate ai luat ceva… Nu am auzit nimic, nici ea. Am plâns amândouă, contopite în îmbrățișare. Ea a fost cea de-a doua mamă, familia mea, mama  și tatăl meu au murit de foarte tineri și acolo mă duceam ca la părinții mei. Nu mai sunt de peste 30 de ani. Ea știa prima ce aveam de gând să fac, ce hotărâsem, cu ea vorbeam, puțin, dar suficient ca să ne știm nevoile si bucuriile, poate mă cunoștea mai mult ca pe fetele ei. Cu una dintre ele, fiind de aceeași vârstă, am fost colege la liceu.

Multe nu puteam vorbi, era atâta emoție groasă, penetrantă, care usca gura, nu mai puteam pronunța prea multe. I-am spus de genunchiul meu, că aș dori să pun o proteză, că nu mai pot munci ca altă dată… Deja singurătatea mea era vizibilă. Nu m-a încurajat să fac operația. A zis să am răbdare cu genunchiul și, când nu mai pot, să-l masez și să vorbesc cu el… Să vorbesc ca și cum, el fiind parte din mine, devenea tovarăș de penitențe, să-l rog să mă ajute să merg mai departe… Că ea așa a făcut cu fiecare organ bolnav, picior sau  ce o fi fost și că va vorbit și cu mintea, cu creierul, rugându-l să stea de veghe… Să o susțină. Și a funcționat! Uite lecțiile unui bătrân, să accepți ce ai, nu să schimbi împotriva naturii.

Am mai stat câteva minute amintindu-ne de una, de alta, am mers în casa mare, a fiicei ei, unde mă așteptau ai mei, care făcuseră pace cu animalul feroce, dar foarte dornic de joacă, de iubire. Da, chiar, toți avem atâta nevoie de iubire… Știu că am fost cu lacrimile pe obraz până când am plecat… Nici acum nu-mi dau seama de ce o iubesc așa de mult… Și, prin ea, pe toți ceilalți care o sprijină, la vârsta la care toți avem nevoie de ajutor. Îi respect pentru devotarea lor, pentru grija și iubirea acordată.  Dumnezeu scrie corect și sigur fiecare pas al nostru. Și clar…