E frumos afară. E soare, e cald. E urât, plouă. Nici nu mai contează. De la etajul cinci al clădirii în care lucrează angajatul cu numărul 85982 vede un viitor ilustru. Vede oceanul, dealurile de smarald, Marea Egee, colinele și stâncile, portul, palmieri munții arizi și golași.
Angajatul cu numărul 85982 simte cum își pierde mințile minut cu minut, oră cu ora. Angajatul 85982 simte că nu se poate adapta lumii în care a fost aruncat. Anonimul 85982 se plimbă prin campusul corporației în care lucrează, admirând arhitectura ultra modernă, futuristă și impunătoare. Anonimul se visează pe o canapea, undeva, la cel mai înalt etaj al clădirii cu un laptop în față scriind liniștit la romanul sau.
„Când voi ieși de aici” pare a fi laitmotivul. „Când voi ieși de aici, spune colegul cu număr 61592, mă întorc înapoi în orașul meu idilic, primitor și însorit din Spania… Da, când voi ieși din aici o să am destui bani să mă întorc acolo unde mă simt cel mai bine. “
„Când voi ieși de aici, încuviințează angajatul 85742, o să mă duc undeva într-o țară însorită, unde să mă simt bine și împlinit.”
Anonimul 85982 se uită în jur în camera sa. Se uită la cerul albastru și îl soarbe din priviri. Nu este sus în cloud. Este jos pe pământ și de multe ori cerul deasupra lui este gri și întunecat. „Încă puțin, își spune anonimul, încă puțin și mă voi întoarce în țara mea, în orașul meu unde solitudinea nu este atât de singuratică, unde mă așteaptă cineva, unde străzile îmi vorbesc, în casa mea unde cărțile îmi sunt prieteni, unde pot zâmbi dimineața când mă trezesc.”
Anonimul cu număr de identificare 85982, o rotiță conștiincioasă și nefericită, simte o vagă senzație de disociere. O simțise dimineață, însă munca i-a atras atenția de la conflictele existențiale patetice și neînsemnate. Acum simte această disociere mult mai puternic. Își privește mâinile, picioarele, și parcă nu i-ar aparține. Se privește pe sine în oglindă și parcă nu s-ar mai recunoaște atât de bine. Parcă ar privi un străin, un străin care nu inspiră încredere, un străin ca oricare, un străin de care îi este dor și care îi lipsește.. Anonimul ar vrea să nu se mai trezească mâine, ca în fiecare zi, ar vrea să adoarmă, pierdut într-un vis febril, un vis narcotic. Singurătatea lui este atât de plină încât nu mai poate exista nimeni în singurătatea lui, în momentul de „acum”. Dumnezeu este cu el, într-un colț al camerei, în speranțele și visele uitate pe noptieră, în cerul albastru și în inima ce îi bate, în particula de speranța care i-a mai rămas. Îi desparte însă un val de deznădejde. Atunci când lumea, viața, existența îl strânge de gât și îl sufocă când este copleșit de stări de anxietate și nebunie, îl strânge pe Dumnezeu la piept și își înghite lacrimile.
Anonimul 85982 și mulți alți anonimi cu numere anonime, vor lăsa deoparte „pateticele” lor probleme, se vor trezi și mâine, vor fi oameni maturi și raționali, vor uita de terorile zilei și nopții și vor fi iarăși buni corporatiști.
Facebook
WhatsApp
TikTok
