Situația unui expat este cel puțin bizară. Și spun expat, nu neapărat pentru că sună mai elitist sau mai occidental, ci pentru că un imigrant a luat decizia de a se stabili într-o altă țară, iar expatul este, de multe ori, temporar in acea țară.
Cumva, mi se pare admirabil să îți muți, să îți plantezi rădăcinile într-un alt loc, să devii de-al locului. Sunt oameni care imediat se adaptează, adoptă imediat cultura, accentul, comportamentul, chiar și inflexiunile atunci când vorbesc în limba țării respective. Sunt imigranți care nu vor să audă și nici nu îi interesează să adopte cultura locului, ei trăind într-o enclavă personală, într-o bulă românească. Mai sunt și imigranții care renegă cu desăvârșire originea românească și caută, cu orice preț, să obțină identitatea locului în care se află. Mai rămân desigur expatii ca mine, suspendați între două lumi, globetrotteri care au ratat următorul tren către următoarea destinație și au rămas așteptând în gară. Pentru că oriunde s-ar duce nu vor fi mulțumiți. Oriunde ar pleca ar căuta România și nu ar reuși să o găsească. Și totuși, dintr-un motiv sau altul, întoarcerea nu li se pare a fi o soluție. O călătorie nesfârșită, continuă, cu staționări invariabile, li se pare preferabilă.
Cred că Sfântul Antonie ce Mare îi sfătuia pe călugări, atunci când pleacă în pustie, pentru a se lupta cu ei înșiși, cu patimile, cu demonii și pentru a-l găsi pe Dumnezeu, ca atunci când au găsit un loc să rămână acolo și să nu plece. E adevărat Sfântul Antonie cel Mare, Abba Antonios, se adresa călugărilor, dar probabil sfatul poate fi urmat și de cei ca noi, care trăim în lume.
Oare când îți dai seama că nu ești nici expat, nici imigrant, că dorința ta de călătorie este, de fapt, un fel de vagabondaj. Nu călătorești ci rătăcești, sperând să găsești o aventură, ceva care să te împlinească, o vagă idee de fericire, o viață mai bună, în modul cel mai ambiguu posibil, o versiune mai bună, completă a ta și oriunde ai fi speri să fii mai aproape de Dumnezeu. Oricât ai încerca să te acomodezi și să te adaptezi, te simți din ce în ce mai alienat. Deja rădăcinile, legăturile invizibile și indivizibile și inefabile cu țara în care te-ai născut ți se par sacre, sfinte. Deja timpul petrecut în țara ta ți se pare un timp sacru, un timp al fericirii.
În timp ce alții privesc România ca pe un bazar al ororilor și venalități, tu o vezi că pe grădina frumoasă din care ai fost alungat sau din care te-ai autoexilat. Oricât ai încerca, țara ta adoptivă, a doua, a treia, a patra țară adoptivă nu poate lua locul României. Oricât de civilizată și de curată și pavoazată ar fi, zâmbetul ei este fals, candoarea și blândețea ei, a patriei adoptive, sunt artificiale. Observi că îți lipsesc, că îți este dor de lucruri banale, de lucruri pe care înainte nici nu le observai sau care nu te atrăgeau, o stradă, un oraș, un anume loc.
Plecat departe, toate amintirile legate de țară îți vorbesc de un spațiu și un timp sacru. Spațiu și timp sacru, o pace, o fericire, o bucurie, o tihnă pe care vei continua să o cauți o viață întreagă.
TEODOR CONSTANTIN BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
