JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin – BÂRSAN Basme de adormit corporatiștii

Angajații așteaptă liniștiți figura CEO să apară pe ecranele computerelor. Își beau cafeaua în liniște sau vorbesc lucruri banale. În cele din urmaă, marele anonim al companiei își face apariția. Are în spate câteva cărți și ceva artă abstractă. Biroul îi este minimalist și spațios. Acest guru corporat, cu chip blând și ochii mici pătrunzători, zâmbește amabil și se pregătește de speech.

Speechul bineînțeles este înregistrat. Nu se poate altfel. Chiar și CEO-ul poate greși, iar atunci când greșește este cu siguranță taxat.  Bossul vorbește și deplânge discriminarea actuală a persoanelor de culoare, infierează rasismul sistemic și propune noi măsuri de combatere a opresiunii sistemice. Sunt zile în care se vor comemora victimele rasismului, noile produse vor avea culoarea neagra, fiecare produs va fi un memento al persoanelor de culoare oprimate de sistemul patriarhal, de albii privilegiați. Se vor face donații pentru a aduce aceasta problema cât mai mult la cunoștință publicului. Angajații sunt îndemnați și ei să sprijine prin donații această cauză nobilă.

Angajatul care scrie aceste rânduri acum zâmbește, nu pentru că ar fi sau nu ar fi de acord. Zâmbește pentru că a văzut același scenariu, a auzit același speech de multe ori. Acțiunile cresc, produsele și serviciile se vând că pâinea calda, uzinele sunt la eficiență maxima, pomii se înconvoaie sub greutatea roadelor, țara și corporația prosperă.

După mesajul CEO-ului un subaltern preia discuția. Un angajat cu prea multă îndrăzneală ridică o problemă. Tot acest focus pe brown sau black nu creează totuși un fel de diviziune. Este acest lucru o reală soluție? O angajată intervine în forță în discuție și îl pune la punct pe insolentul care a îndrăznit să se îndoiască de validitatea problemei și soluțiilor propuse de CEO.

Angajații sunt, desigur, de acord cu micuțul cerber corporat, micuța pravda și laudă mai mult sau mai puțin cu convingere soluțiile propuse. Ședința ia sfârșit. Fiecare e liber să creadă ceva. Nu la serviciu. Nu în ședințe, nu în public, nici măcar pe internet. Fiecare e liber să gândească într-un colț al minții, undeva unde să nu îl audă nimeni.