„Să nu uiți să-nchizi aragazul”, i-a zis taică-său. L-a închis și a plecat, nici n-a mai băut cafeaua. Știa că Marcela va întârzia din nou, dar nu conta, se obișnuise. Avea ziare la el, trecea timpul… Nici nu s-a urcat bine în autobuz, că simte o privire îndreptată spre el. „Da, drăguțică”, își spuse Alin și scoase ziarul. Faliment, accident… „Pot să mă așez?” Buimac, Alin scoate un „da” miorlăit, din gâtleju-i uscat. „Eu sunt Laura! Ne știm de cinci ani, eram în clasă cu Marcela.” Alin caută disperat prin cotloanele memoriei, Laura, Laura, Laura. Nimic. „A! Da, erai, adică aveai părul mai…” Nu mi-am schimbat coafura de-atunci.” „Ciudat, mi se părea că…” „Alin, tu mi-ai spus atunci că-mi stă minunat…” „Și nu ai mai schimbat de atunci, da.” Alin se gândea că a intrat într-un punct mort, că nu va știi cum să iasă din … treaba asta… Laura? Și i-a spus simplu, firesc, dezarmându-se și pe el: „Nu te cunosc.” Și Laura i-a dat dreptate, i-a spus că în clasa a XII-a au fost într-o excursie cu școala pe munte, că ea a lunecat ca proasta într-o râpă, că el s-a aruncat după ea, s-a lovit la cap și a uitat toată excursia. Doar atât, excursia. „Păi, înseamnă că ne cunoșteam.” „Nu, atunci ne-am cunoscut, cu cinci minute înainte de…” Adevărul e că în alea cinci minute și-au aflat numele, au aflat că ascultă aceeași muzică, văd aceleași filme. S-au privit tot timpul în ochi, poate de-aia a alunecat ea… cine știe? „Și de ce nu m-ai mai căutat de-atunci?” „Picior rupt, mână ruptă, dar m-ai salvat, încă puțin și aș fi căzut în prăpastie, te-ai proptit ca berbecul în pom, ținându-mă de mână, nu-mi dădeai drumul deși erai leșinat. De fapt, așa mi-am rupt mâna. Dar nu-i nimic, toate s-au reparat.” Laura zâmbea straniu, ochii verzi îi străluceau a febră. Îl ținea strâns de mână și Alin a închis ochii pentru o clipă, încercând să-și amintească, da, să-și amintească. „Urmează stația…” Brusc, s-a trezit cu un țipăt scurt. Îl durea mâna, dar nimic nu-l strângea de mână. Nici măcar Laura. Laura nu era nicăieri. Autobuzul era gol. A sărit în stație. Minune, Marcela îl aștepta. „Măi, tu o ști pe una…” „Da, la ea mergem.” „Unde?” „Aici! Au trecut cinci ani.”
Alin se uita la un zid lung, întrerupt de mici grilaje metalice prin care vedea copăcei, tufe, flori și multe, da, multe cruci…
Facebook
WhatsApp
TikTok
