Există nenumărate studii care au demonstrat că bunăstarea unei comunități sau ritmul de dezvoltare al unei țări depind în mare măsură de capacitatea membrilor respectivei comunități sau țări de a lucra împreună, de a colabora pentru îndeplinirea unor obiective asumate în numele binelui comun. Noi, românii, stăm foarte prost la acest capitol. În mediul de lucru din companiile străine care sunt prezente în România, este de notorietate constatarea că angajații români au performanțe excelente când muncesc individual, dar mediocre la munca în echipă.
Am văzut recent un barometru european care a măsurat, cu teste sociologice, încrederea în ceilalți, ca indicator al capacității de colaborare de care scriam la început. Nu îmi amintesc exact procentele, însă diferența era șocantă: românii se situau pe la 17% încredere în ceilalți, în timp ce finlandezii, de pildă, aveau un nivel de 76%. Credeți-mă, asta explică multe în privința României, ne caracterizează neîncrederea în semeni și e o neîncredere profundă, înrădăcinată, ca o boală ajunsă în stadiu cronic.
Ce facem în situația asta? Ne resemnăm? Ne resemnăm în subdezvoltarea de care suferă jumătate din țară, dacă nu chiar mai mult? Sigur, fiecare răspunde pentru sine. În ce mă privește, răspunsul pe care mi l-am asumat este NU. Nu mă resemnez, nu mă dau la o parte, nu îmi văd doar de ale mele, deși așa ceva mi-ar face viața mult mai ușoară. Sunt vreo 20 de ani de când mă lupt cu acest balaur românesc, al subdezvoltării și nu numai, context în care sunt extrem de conștient că munca unuia pentru binele comunității, în România, se soldează cu multe simpatii de la distanță, adică neangajante și cu antipatii, mai puține ce-i drept, dar acute și puternice, ca să mă exprim politicos. În virtutea acelorași 20 de ani, consider și că am dreptul să-mi dozez și să-mi limitez după cum cred de cuviință efortul în sprijinul comunității. Nu mai sunt demult un bun samaritean, m-am vindecat de idealuri și m-am lămurit iremediabil ce înseamnă să fii român în România. Chiar și așa, vreau să demonstrez că se poate. Sunt multe persoane care dau un exemplu mult mai bine decât reușesc eu și le admir sincer. Eu doar mă alătur unei tendințe în creștere din societatea românească, care există și nu poate fi negată. Prin urmare, speranța mea este că, dacă eu iau exemplul altora, și alții pot lua exemplul meu și așa să sporească implicarea oamenilor în comunitățile în care trăiesc. Tocmai de aceea conduc o asociație în al cărei statut este precizat faptul că prioritatea noastră, cei din această organizație non-guvernamentală, sunt comunitățile locale unde trăim.
În urmă cu două luni, aproximativ, mi-am luat un angajament personal în raport cu comunitatea din orașul meu de azi, Fierbinți-Târg. E prea devreme pentru un bilanț al rezultatelor, deși acestea există deja. Nu e prea devreme, însă, ca să constat că unii se bucură de ceea ce fac, iar alții mă detestă pentru ceea ce fac. Ambele atitudini erau de așteptat și sunt firești, dat fiind că unii au de câștigat, iar alții au de pierdut, dacă lucrurile se vor schimba – în bine, culmea – și aici. Este un mic exemplu de cleptocrație, ca în multe alte părți din România. Este un loc în care binele multora a fost trădat, de-a lungul anilor, cu perseverență aș zice, pentru ca unii, numai unii, să-și satisfacă interesele. Fiecare garnitură de lideri locali, fără nicio excepție, a confiscat puterea, cu complicitatea mai mult sau mai puțin conștientă a majorității. Fac această constatare, la pachet cu rugămintea ca aceea care nu sunt de acord cu ea să se abțină de la comentarii. Și vreau să dau un mesaj: apariția mea în peisaj nu e nici întâmplătoare, dar nici o excepție. Este doar o consecință a faptului că lumea se schimbă și România se schimbă. Aveți libertatea de a alege: muncim împreună pentru comunitate sau rămânem pe drumuri separate. Eu sunt împăcat cu oricare dintre cele două variante, dar trebuie să fac o precizare: am pus deja în mișcare mecanisme care mă depășesc cu mult pe mine, ca individ, și pe care nu le mai pot opri, chiar dacă, prin absurd, aș vrea să le opresc. Mai devreme sau mai târziu, oamenii ne vor judeca pe toți, indiferent de proporția contextului – poate fi o scară de bloc, un departament într-o companie, o comună sau un oraș. Alegeți de pe acum acea parte a istoriei pe care vă situați și țineți minte că ceea ce vom face va conta în multe alte locuri – știți, efectul fluturelui din teoria sistemelor sociale.
IULIAN MAREȘ este jurnalist, absolvent de științe politice și, desigur, absolvent de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
