EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Doamne, ce neajutorați suntem!

Cam asta îmi spuneam cu năduf, din când în când, în timp ce se desfășura ghemul unei emisiuni dedicată privatizării Petrom. Pentru cei interesați: emisiunea a fost difuzată în după-amiaza zilei de vineri, 4 dec. a.c. Cu excepția nervilor pe care îi puteți risca, emisiunea ar merita totuși văzută. Și încă ceva: inițial, titlul pe care l-aș fi pus editorialului se referea la prostie. Căci, în realitate, asta îngăimam: Doamne, cât de proști suntem! Apoi, pe măsură ce trecea timpul, mi-am dat seama că nu suntem doar proști, ci mai degrabă neajutorați. Adică să fii privat de un aport constant și minim de inteligență. „Neajutorați” ar fi un termen mult mai adecvat contextelor în care s-au produs nenorocirile care au marcat parcursul nostru postcomunist, așa cum au fost atâtea, nu doar privatizarea Petrom. De precizat ar fi faptul că a fi neajutorat este o chestiune endogenă, spre deosebire de prostie care poate să fie uneori conjuncturală, alteori doar un prim pas aiurea pe care experiența ajutată de inteligență îl poate corecta. În schimb, în cazul în care ajutorul care nu mai vine dinspre inteligență nu mai este ceva întâmplător, ci rămâne o dimensiune constantă, atunci este evident că vorbim despre lucruri diferite. Căci, spre deosebire de a fi neajutorat, a da dovadă de prostie este, vorba aceea, o situație tratabilă. A fi însă neajutorat e ca și cum, chiar bătut de soartă, nu mai există niciun fel de speranță care să consemneze vreo schimbare a ceea pare să fie destinat pe termen lung. Este un gând care generează nu doar o ciudă îndreptată înspre propria persoană, ci și un sentiment de neputință care este amestecat cu o justificată furie împotriva politicienilor noștri. Căci, să fii neajutorat este totuna cu a conștientiza că, privind pe termen mediu, destinul societății noastre este pecetluit: de a continua să rămânem încă pentru ceva vreme doar o democrație periferică. Așa că, dragi companioni, trebuie să realizați că tranziția s-a încheiat, iar ce avem sub ochii noștri este chiar societatea noastră în cele mai trainice caracteristici și apucături!…   

Dar să revenim la chestiune… Din capul locului trebuie spus că, exceptând unele informații, multe dintre cele relatate în cadrul emisiunii sunt deja istorie publică. Nu au fost făcute dezvăluiri în premieră. Ci mai degrabă o sinteză inspirată a evenimentului. Cu toate acestea, cum spuneam, nu puteam să-mi reprim năduful, căci prostia de care s-a dat dovadă nu poate fi atribuită doar unui partid, ori unei anumite părți a societății. Ba, mai mult, aceasta a fost, de-a lungul timpului, de-a dreptul arhetipală în ceea ce-i privește pe politicienii mai tuturor partidelor noastre, dar și în ceea ce privește segmentele cele mai active ale societății civile. Apoi, din derularea evenimentelor consemnate în emisiunea pomenită, a fost cât se poate de evident că, dincolo de prețul de vânzare, numărul de stații, infrastructura de transport, depozite, zăcăminte etc. care au fost înstrăinate pe un preț foarte mic, consecințele s-au răsfrânt inevitabil asupra întregului sector al industriei petrochimice. Ca într-un joc de domino au căzut, unele după altele, mai toate întreprinderile care aveau drept materie primă petrolul. Și au fost destule! S-au perindat guverne (și președinți, nu trebuie uitat) și, ca să vezi, mereu altele au fost prioritățile acestora. Rezultatul? Ceea ce vedem, uitându-ne în jurul nostru: la aproape 8 milioane de persoane active, cât s-ar părea să fie, în realitate bugetul țării nu beneficiază decât de aportul unei jumătăți dintre aceste persoane. Restul din cei 4 milioane, după cum știm, sunt răspândiți prin lumea largă. Mulți dintre aceștia s-ar fi putut angaja în dispăruta industrie petrochimică, amorsată odată cu privatizarea Petrom. Apoi, odată încheiată privatizarea, participarea statului s-a diminuat treptat, ajungând în prezent la nici 20%. Numai la Fondul Proprietatea s-au dus aproape 20%. Și, după cum știm, în acest fond au intrat și părți semnificative din activele altor societăți, proprietăți ale statului. Și, după cum se fac că nu știu pe ce lume sunt, mai toate partidele s-au obișnuit cu ideea că, la fel ca și privatizarea Petrom, și Fondul Proprietatea a fost un eșec căruia n-ai ce-i face. Ei, și! S-au perindat guverne și președinți și mereu altele au fost prioritățile… Apoi, după atâția ani de la semnarea contractului de privatizare, nici azi cele 8% din acțiunile Petrom, aspect trecut explicit în contract, nu au fost transferate foștilor angajați. S-au perindat guverne și președinți și, desigur, altele au fost prioritățile… Și am putea continua cu alte „realizări”, în urma cărora a rămas pământul pârjolit. Și mereu, privindu-le chiar superficial, la mijloc pare să fi fost vorba despre priorități. Și nu este vorba despre prioritățile care ar fi trebuit negociate. Ci despre prioritățile subsumate unui bine nenegociat, un bine-diktat. Asta este specia de priorități care a fost cultivată de către partidele și politicienii noștri. Domnul Johannis n-a făcut altceva!

Gândiți-vă numai la prioritățile actualului prezident: aproape un mandat nu a alergat decât după Dragnea. Într-un fel, a fost o reușită: fostul lider PSD este la pușcărie. A păgubit statul cu aproximativ 100.000 de lei și a avut o serie de inițiative păguboase în justiție. Dacă tragi însă linie și faci un calcul cost-beneficiu, ajungi la concluzia că activitatea domnului Johannis nu prea a fost o reușită. Dimpotrivă, prioritățile acestuia s-au dovedit superficiale, dacă le raportăm la realitățile și nevoile profunde ale societății autohtone. Parcă aș fi fost mai împăcat cu un președinte care ar fi dat bice unui guvern să facă mai mulți km de autostradă, mai multe gospodării racordate la canalizare și gaze, o colectare mai inteligentă a deșeurilor, o îmbunătățire a serviciilor de sănătate etc. Acum, că au avut loc atât de doritele alegeri, iar Domnul Johannis nu are șanse să aibă guvernul său, mă întreb dacă, în situația absenteismului de care am avut parte, acesta va continua cu același stil politic de stabilire a priorităților: un diktat al binelui nenegociat? Mai ales în condițiile unui parlament mult mai fragmentat decât cel actual, care își încetează acum mandatul.

Să sperăm că, obligat de realitate, și domnul Johannis va reseta măcar o parte din modul în care a făcut până acum politică: va avea de negociat cu partide care nu-i aparțin! Iar aceste partide nu sunt rezultatul unei butaforii, ci consecința directă a votului exprimat de către semenii noștri. Așa, neajutorați, cum sunt ei! O situare care este în mare parte datorată tuturor politicienilor care s-au perindat la pupitrele puterii…

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…