2. Era șapte și jumătate, în urmă cu un an, venise primăvara, mai devreme decât altădată, iar lumea se trezise, bolnavă și tăcută, din umilințele crizei mondiale. Ca în fiecare dimineață, Radu Cristea se pregătea să iasă pe ușă, o nouă zi de muncă în liceul ponosit îl pândea după colțul străzii. Căuta încălțătorul lung, din plastic, pe care tocmai îl îndesa în spatele pantofilor, când a sunat telefonul fix, de pe biroul din camera mică, de lângă ușă. S-a oprit bombănind și, doar cu un singur pantof în piciorul stâng, a ridicat receptorul.
–Alo? a strigat nervos… Ce doriți?
–Domnul profesor Cristea? a auzit o voce de femeie.
–Chiar el, a continuat iritat de apăsarea matinală.
–Suntem de la cancelaria domnului președinte…
–Zău? Și eu sunt de la ONU… Hai, domnișoară, n-am chef de farse la ora asta… Salutare, ca să nu zic altceva…
A trântit telefonul, împiedicându-se de pragul dintre camere și s-a lățit peste curtea casei o înjurătură neterminată. Într-un balcon, în hotelul de peste drum, un bărbat trăgea adormit dintr-o țigară. S-a uitat repede spre domnul din apropierea porților negre, care-și căuta cheile prin geanta agățată de umăr.
–S-a întâmplat ceva? a întrebat el de sus, de la etajul al doilea.
–Nu, nu… a strigat profesorul, grăbit să plece spre școala lui de fiecare zi.
Norocica, șoricara cu botul lung, se ținuse după el și sărea ca pe arcuri, peste bucățile din fier forjat ale porților. Își ridicase urechile, ca două antene și mârâia agitată.
–Să fii cuminte, i-a spus stăpânul, apucându-i botul lunguieț, ieșit printre barele înguste ale porții. N-ai auzit? M-a căutat domn președinte, știi tu, strâmbul ăla cu ochi de matelot…
Ca în fiecare dimineață, a salutat lungul șir de câini, din curțile vecinilor. Îi știa pe toți, ultimul, Clonțosul cel negru, îl aștepta lângă fosta casă a pionierilor, primindu-și porția de pâine pe care Radu Cristea nu o uita niciodată. Mergea pe stradă, cu șapca proletară pe cap și-și urmărea pantofii înfipți în asfalt. Nu înțelegea cum de sunt ude trunchiurile copacilor. S-a oprit la trecerea de pietoni, a lăsat două mașini să fluiere pe lângă el, oricum nu aveau de gând să încetinească și a ascultat liniștit picăturile grele, căzând una după alta din locurile unde se strânseseră pe frunze. În fața lui, la câțiva metri, își târâia sictirită picioarele spre liceu o elevă, o cunoștea, o vedea de două ori pe săptămână moțăind în ultima bancă.
–Aha, da… bine, fată… înhî, nașpa… bag un fir la pauză…
Era tot ceea ce rostea, plictisită, în telefonul lipit de ureche. Crâncenă nevoie de comunicare, își spunea profesorul, apropiindu-se de curtea liceului. Îl salutau elevii, cu figuri posace, încercănați după excesele informatice de peste noapte. Atunci când au ceva de ascuns, oamenii vorbesc cu pereții, fără să știe că și acolo e un cod precis, care rămâne înfășurat în tencuiala netedă, până când cuvintele vor fi măturate de cetățenii bruneți, cu periile lor tocite. Radu Cristea ascundea tristețea de mai, iar propozițiile vechi îi cădeau, toate, în găurile dese din pavaj.
În cancelarie mirosea a mucegai, câteva bucăți mici de var erau adunate pe lângă ziduri și se făcuse, peste noapte, foarte frig.
–Bani cheltuiți degeaba, i-a zis doamna de chimie, care manevra niște bile colorate, cu privirea spre umbra lui Mendeleev, agățată de colțurile încăperii.
–De ce? a întrebat-o… Nu i-ai votat tu pe hoții ăștia portocalii, de la putere? Te-ai păcălit de două ori…
–Iar începi? Ești imposibil, domnule, ai îmbătrânit prost. Ți-am mai spus că nici n-am fost la vot.
Indignată, bătrâna profesoară părea să troznească într-un foc deja încins.
–Ai început să uiți… Ți se umeziseră chiloții atunci, după alegeri, te făcuseși și tu portocalie. Ce să mai vorbim, las-o așa! Iubitul tău marinar ne-a păcălit pe toți…
Radu Cristea a zâmbit, trântindu-se pe scaunul tocit, negru de jeg pe lângă cusăturile destrămate. Sunt îndoieli de pe urma cărora nu avem niciun folos în viață. Oricât de crâncenă ar fi lupta pe care o dai, nu se zărește nimic în apropierea ta. De aceea, privirea poate fi mai grăitoare decât cuvintele, mai ales atunci când, pe geam, se văd blocurile din apropiere, ca niște pumni tociți și noduroși. Oase de argint, urechi de aur și carne de piatră, asta era totul în fața ochilor lipiți de somn ai bărbatului în floarea vârstei, cum se spune, așteptând în cancelaria soioasă, ca o nacelă de balon desumflat, umplută brusc de colegii agitați și flămânzi.
Își luase catalogul jerpelit și el, apropiindu-se de ușă. Directorul s-a strecurat agitat, aproape că l-a și împins cu mișcarea grăbită pe care a făcut-o.
–Mai încet, prietene, i-a zis, mă pui la pământ. De fapt, m-au pus ai tăi de mult…
–Stai puțin, a făcut celălalt, fără să pară că l-a auzit. Te caut înnebunit, vino la mine în birou, sună telefoanele în draci.
–Ce spui? Am ajuns persoană importantă?
–Domnule, nu știu care-i treaba, dar ești căutat de la președinte, chiar de el, strigă trepădușii locali la mine de vreo jumătate de oră.
–Bă, l-a privit drept în ochi Radu Cristea, n-am timp pentru poantele matinale ale unor idioți. Ce naiba, ai pus botul la cine știe ce farsă?
Și iată cum se amestecă toate: picioarele se îndoaie, glasul se frânge, umilințele apar și dispar, o ploconeală confuză se izbește de ferestre și, peste toate acestea, un director servil și nepriceput, cu carnet de partid în buzunarul de la piept, se umflă în penele jumulite, asortate cu arome de pastă de dinți.
–Vorbesc serios, stai puțin, a mai zis, așezându-se în fața lui, gata să-l prindă în brațe. Mă sună de peste tot, până și madam generăleasa, de la inspectorat, e agitată, vrea să vină aici… Au turbat toți, la județ, la partid…
–Du-te mă naibii, îți repet, se joacă cineva cu noi dis-de-dimineață.
Directorul era roșu la față, își găsea greu respirația normală, îmbătrânită oricum de excesele vechi, adunate peste el. Apăruse, în ușa cancelariei, o cenușă neagră, iar Radu Cristea privea peste chelia șefului său trecător, dar nu zărea nimic important. Pe coperta unei cărți văzuse, cu o seară mai înainte, desenate trei stele, legate între ele printr-o pânză subțire. Nu mai îndrăznise să deschidă cartea, ar fi vrut să citească doar prima pagină, se gândise chiar dacă acolo scria ceva. Cam așa vedea lucrurile și în dimineața de mai, atacat de spaima directorului său.
–Hai, te rog, se milogea el, cu mâna strânsă peste clanța ruginită a ușii.
–Nici nu mă gândesc… Și dacă ar fi adevărat, n-am niciun chef să vorbesc cu președintele tău. Al meu nu e!
A plecat încet, ocolindu-l pe director, spre clasa cu elevi palizi și nu tocmai doritori de spiritul pătrunzător al educației și instrucției plănuită de oamenii importanți ai unor vremuri îmbălsămate în formolul economiei de piață.
–Sunt mai multe tipuri de teorii morale în filosofie, spunea o domnișoară elevă, iar cercelul agățat de nas i se mișca ritmic, spre obrazul boit cu farduri amestecate.
Hedonistă, eudaimonistă, deontologică… zburau cuvintele către catedra jupuită, de la care Radu Cristea veghea tulburat de agitația dinainte. Elevii lui citeau reflecțiile filosofice adunate din depozitele electronice, despre sinucidere, eutanasiere, clonare. Plictisiți, apropiații absolvenți de liceu căscau zgomotos și butonau telefoanele pe sub pupitrele înguste. Adevărul, mai nou, este distribuit prin mail, îl căutăm cu săgeata pe ecran, nu mai este o cucerire proprie, nu mai bagă spaima în nimeni. Asta și este un profesor, gândea el privind pe fereastra clasei de la etaj, un mesager singuratic al unor adevăruri rătăcite. Mișto treabă…
A văzut cum se crapă timid ușa, iar capul directorului se strecurase răvășit de panică, de precipitări dezordonate și vag colorate în portocaliu. Se citeau toate în privirile profesorului Radu Cristea, pe care omul de lângă ușă îl tot chema, cu gesturi mecanice, își flutura mâna, ca într-o solie de pace târzie. Și-a dat seama că, în ultima vreme, făcea exerciții de sinceritate repetate, ar fi bine să privești și să nu vezi, să auzi dar să nu înțelegi. Citise fraza într-o poveste, de curând…
–Ce vrei, domnule? l-a întrebat pe director, apropiindu-se agale de ușă.
–E groasă… A venit baba, te așteaptă jos la mine, în birou…
–Baba? s-a uitat lung Radu Cristea.
–Generăleasa, s-a sufocat celălalt.
Inspectoarea generală a învățământului, a înțeles el, avea șaptezeci de ani, o țineau în funcție, deși legea nu-i mai dădea voie. Care lege? a mai apucat Radu Cristea să se întrebe.
–Și ce? Să aștepte… După ce sună de ieșire, poate că o să vin.
–Hai, te rog, continua să se milogească directorul, tremurând din toate încheieturile.
Aproape că i-a închis ușa în nas. Cel mai greu, pentru un trepăduș cum era șeful lui vremelnic, era atunci când se ardeau siguranțele de la tabloul din hol și nu era niciun bărbat priceput prin apropiere. Pe Radu Cristea îl enervau oamenii care zâmbeau prea mult. Îl goleau pe dinăuntru, cu vorbele care ieșeau fără încetare. Oamenii nesuferiți, cum era și bătrâna inspectoare generală, păreau înzestrați, de la început, cu o pisălogeală nesfârșită.
A sunat îndelung, deși mai erau câteva minute din oră. Și-a salutat prietenii amețiți și a pornit încet spre holul mare, de lângă cancelarie. Doamna îl aștepta în ușa deschisă, capitonată de curând și l-a izbit mirosul de naftalină și parfumuri scumpe, probabil.
–Ce mai faceți, domnule profesor? Vă caută oamenii importanți ai țării…
–Importanți pentru cine? a întrebat-o morocănos.
–Vă rog eu, a părut femeia că nu l-a auzit… Haideți să vorbim la telefon, chiar domnul președinte vrea să vă cunoască și să vă invite la palat.
Avea ochii umeziți, de emoțiile adunate peste figura zbârcită și pomădată la greu.
–Doamnă, s-a scuturat îndârjit Radu Cristea, am obosit să tot repet, eu nu vreau să vorbesc nimic cu acel domn. Ce naiba, e atât de greu de înțeles?
Baba ofilită mergea pe lângă el, pe coridor, cu mâinile întinse de parcă ar fi cărat un morman de vase murdare. Profesorul își dorea ca oamenii să nu mai inventeze povești atât de stupide. Încerca să surâdă, urmărea cearcănele vinete de sub ochii doamnei inspector general, fața ei prinsese culoarea albastră a opalului. Inima îi bătea, probabil, atât de tare, de parcă cineva dădea la pedale înăuntrul mașinăriei ei.
Pe coridor era atât de liniște încât putea auzi cum îi zvâcnește sângele în cap și cum îi clănțăneau dinții. Apoi, profesorului Cristea i s-a făcut frig, venea de undeva un curent puternic, pletele rare ale doamnei de lângă el se frecau de pereții murdari.
–Domn profesor, domn profesor… mai zicea încă femeia aceea.
A salutat-o din ușa cancelariei, a înhățat geanta de pe scaun și a ieșit, cocoșat de umilințele celeilalte. S-ar putea să trebuiască să mă pregătesc de furtună, și-a zis, luând-o la drepta, spre strada din spatele liceului. Era încă departe, dar o bănuia agitată.
Mergea încet, cu pașii împiedicați, exersați de peste treizeci de ani, pe străzile înguste din centrul orașului. Biserica lemnului, covrigăria din colț, casa pocăiților, apoi strada lui, adormită, cu batrânii rătăciți prin curțile înguste… Visa, atacând fiecare piatră din pavajul zdrențuit de iarna lungă. Se gândea la ceea ce-i omorâse somnul din noaptea trecută, stele albastre răsărite de mult, apoi zvârcolirile agitate și răpăitul ploii în acoperișul roșu al casei… Toate, ca o prelungire a norilor morți, gata să cadă peste urmele de ploaie, rămase prin colțurile grădinilor înfofolite în verdele buruienilor de primăvară.
Încă îl mai vedea pe directorul lui, aplecat umil peste osânza lipicioasă a șefei de la inspectorat. Pe el îl știa de mult, din primul an în care revenise în orașul adolescenței, care-l va ține captiv, pentru tot restul vieții lui. Radu Cristea zâmbea amar, închinându-se cu grijă, în fața bisericii din cartier, pe care o vedea amorțită, în mijlocul zilei de primăvară. Și-a amintit, din senin, o zi de demult…
Locuia, cu nevasta lui, într-un bloc nou, dintr-un cartier scufundat în noroaie, la marginea orașului. Pe toată scara, până la etajul patru, primiseră apartamente absolvenții din acel an, toți cam aiuriți, atacați de carierele ciudate, apoi de directorii bătrâni și ramoliți, de secretarii de partid, din școlile și uzinele orașului, cu mutrele pătrate și împachetate în carnetele roșii, cu steme aurii peste coperțile groase. Se apropia Crăciunul și tocmai își cumpărase, din întâmplare, un casetofon nou, finlandez, avea un unchi la magazinul de muzicale și articole foto, din centrul orașului. Îl așteptau pe Vivi, viitorul lui director de mai târziu, îl chemaseră la un pahar de căpșunică, adusă de la țară, de la părinții lui, învățători într-un sat din apropierea orașului. Tatăl lui trăsese vinul în duminica trecută, își amintea profesorul Cristea, de parcă toate se întâmplaseră atunci, pe drumul spre casă. Ce-l face pe om să se înfășoare într-o pânză catifelată și să pară fericit? Lumina amiezei intra prin ferestrele închise, ale caselor cunoscute de el și părea să strălucească peste mâinile lui. Se înălțau transparente, le zărea venele subțiate și înțelegea cum se scurge prin ele sângele cald, decolorat de anii trecuți atât de repede.
Prietenul lui de atunci a venit, a intrat în sufrageria mare, în care bradul abia așezat mirosea a zăpadă și a sărbătoare. Pe biroul din colțul camerei era așezat noul aparat, cu butoane argintii, din care curgea domol o muzică abia pâlpâind în căldura casei.
–Te las puțin, i-a zis Radu, mă duc să o ajut pe nevastă-mea, să iau niște pahare.
Vivi se așezase într-un fotoliu și cerceta biblioteca, era plină cu sute de cărți și albume de artă. Brusc, muzica s-a oprit.
–Stimați ascultători, a auzit el din aparatul de radio, o veste tragică îndoliază națiunea noastră… Avionul în care iubitul nostru conducător călătorea spre Africa, împreună cu delegația de partid și de stat, s-a prăbușit în apele oceanului…
Din holul apartamentului, profesorul Cristea și soția lui, așteptau reacția musafirului.
–Bă, bă… urla el, fără să se poată ridica din fotoliu. Veniți, bă, extraordinar, auziți… Radule, Radule…
S-au înghesuit, profesorul și nevasta, spre ușa întredeschisă a sufrageriei. În picioare, reușise să se ridice până la urmă, oaspetele își pierduse vocea, bâțâia din mâini, părea că e gata să decoleze. Se uita la gazdele lipite de peretele sufrageriei, clătina din cap, ca și cum o bucurie fără margini îi intrase în minte. Îndesase un colț de la cravată în gură, i se vedea maieul alb, cocoloșit peste catarama curelei late a pantalonilor, cam scurți și ușor șifonați. Erau toți trei, de fapt, programați să supraviețuiască…
Pe birou, casetofonul a tăcut. Vivi și-a dat seama că ceva nu e în regulă, a rămas cu gura căscată, uimirea i se transformase într-o îndoială vizibilă.
–Tâmpiților, a mai apucat să spună și a căzut la loc, în plușul moale al fotoliului.
Profesorul Cristea înregistrase totul pe o casetă, își folosise noul aparat, avea o voce de crainic în devenire și anunțase vestea tragică musafirului care aștepta paharul cu vin, fără să știe că poate deveni martorul unei istorii atât de palpitante.
–Aha, l-au tachinat ei până târziu, te-ai bucurat… Erai chiar fericit, ia să vedem noi, cum se explică bucuria asta?
Radu Cristea încă mai zâmbea, ajuns la poarta casei sale, căutându-și cheile prin despărțiturile servietei de contabil, cu care își căra zilnic hârțoagele numeroase. Norocica, urechiata cu aripi de liliac, sărea agitată peste zăbrelele subțiri ale porții.
Învățase, în atâția ani trecuți peste el, că trebuie să ierți repede, își repeta adesea gândul acela. Nimic nu e mai seducător decât un om aflat în pericol. De altfel, mai gândea el adesea, sunt prea mulți oameni cărora li s-a dat o șansă greșită și care descoperă lumea subterană mai repede decât cred. Asta e, a oftat profesorul, trebuie să știi cum să faci ca totul să pară obișnuit.
S-a dus direct în curtea din spatele casei, era prima zi în care soarele încălzise aerul înfășurat în urmele reci ale ploii din dimineața trecută. Încă mai simțea amintirea iernii târzii, care-i golise buzunarele, leafa lui mică se dusese prin bâzăitul enervant al centralei din bucătărie, mâncătoare de gaze scumpe și acre. S-a așezat pe un scaun verde, din plastic răscopt și a simțit cum îl apasă plictiseala reflecțiilor abstracte, deși era convins că în orice lucru se poate regăsi imaginea unui sentiment, unui om, unei amintiri. Norocica se urcase peste picioarele lui, o mângâia absent și se juca mecanic cu urechile ei lungi.
La câțiva ani după schimbările bezmetice din decembrie ‘89, Radu Cristea a putut să-și vadă dosarul de la securitate. La pagina douăzeci a găsit o notă informativă, era semnată Boteanul și era acolo povestea lui, cu înregistrarea de pe casetă, din ziua de Crăciun, 1979. Ce-ar fi trebuit să facă? A avut o singură dorință, când l-a văzut, a doua zi, pe directorul lui, pe Vivi de atunci. L-a salutat posomorât:
–Salut, domnule Boteanul…
I-a fost silă de continuie. A privit scurt în ochii celuilalt, fără speranță, învățase că atunci când insistăm asupra ticăloșiei o putem face fără cinism, doar pe față, direct, pătrunzător. Era ca și când diavolul privește lumea atent, mai înțelegător decât unii dintre semenii noștri. Cine ar vrea să lucreze pentru mine? se auzea întrebarea întunericitului domn. Un servitor care-și urăște stăpânul? Sau, poate, un bolnav la capăt de suferință? Oricum, sunt prea mulți ticăloși în jurul nostru. Sorbind încet din cana plină cu cafea subțire, fără zahăr, Radu Cristea se gândea, absent, în curtea mică din spatele casei, la directorul lui. Boteanule, își zicea, spiritul tău miroase a rahat…
Până seara, telefonul a mai sunat de câteva ori, n-a răspuns… Era singur, nevasta lui avea ore până târziu. Sunt îndoieli care nu-ți aduc în viață decât tristeți, își spunea încruntat, întorcând paginile unei cărți. Era singur mai departe, nu se zărea nimic în spatele sau în fața sa. Într-o zi, lipsit de speranță, va privi mai atent înapoi, în timp ce va încerca să-și dea seama dacă a fost vreodată fericit. Poate că va găsi în urmă o astfel de zi, împlinise optsprezece ani, părinții i-au făcut o masă, cu gustări și prăjituri. Și bere, vin, sucuri… Au venit prietenii lui. Știa cum să spună, bucățile de lămâie au rămas, de atunci, culoarea adevărată a fericirii. Sunt multe îndoieli care nu ne aduc certitudini, doar că, oricât de încrâncenată ar fi lupta pe care o dăm, gândea Radu Cristea în curtea mică din spatele casei lui, nu se vede altceva decât zidul înalt, colorat cu vopsele amestecate. Curios, repeta cuvinte pe care le gândise și cu o zi mai înainte.
S-a culcat târziu, fantoma președintelui s-a plimbat pe lângă ferestrele închise ale casei. Totuși, mintea nu-i stătea la nuanțări subtile, avea alte urgențe, de pildă să-și găsească pijamaua groasă, din care ieșeau firele de bumbac. Se săturase să fie frecat la cap cu toate amenințările care-l așteptau în dimineața viitoare.
Citeşte şi CULTURA ONLINE – Daniel TACHE
CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU
AMERICA LA NOI ACASĂ – Dana NEACȘU
CULTURA ECONOMICĂ – Bogdan CERNAT
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE
Facebook
WhatsApp
TikTok
