ÎNTÂLNIRI DE IANUARIE – Gabriel ENACHE – Reamintiri

Grigore GRIGORE, poetul poeziei translucide

   Grigore Grigore a fost un poet care folosea… nepermis de mult și cu multă ardoare instrumentele îmbogățitoare ale poeziei cu care a fost, spre binele său dotat și dăruit de bunele ursitori. Era un poet în același timp… imprudent și risipitor cu talentul său permanent inspirat. Imprudența se vedea, se făcea simțită în felul cum scria și trăia poezia Grigore Grigore, la fiecare lectură. Vorbim aici despre imprudența care făcea vizibilă alăturarea benefică și creativă a poetului de opera lui. Poezia lui Grigore Grigore era declamativă, retorică, trăită, strigată chiar, reușind deseori să… împroaște caustic și revelator pe cel care o citea, care se apropia de ea.

   Grigore Grigore era cu adevărat un trăirist în ceea ce făcea și în ceea ce scria, un… trăitor mai degrabă, unul care singur și cu tenacitate își folosea și lustruia cu hărnicie uneltele și disponibilitățile artistice. Grigore Grigore lăsa uneori loc în poezia lui imponderabilității cuvintelor folosite, făcând cumva ca poezia scrisă de el să poată fi privită de jos, de dedesubt, loc pe care uneori poetul l-a ales special pentru cititorul privitor al lui. Îi reușea uneori cu grație (ab)urcarea poeziei într-o nacelă statică, făcându-și poezia să penduleze vibrant între cel care a scris și cel care vedea pentru ca, imediat să își facă simțită prezența și sunetul ei, sunet al poeziei care coboară, se scurge și rămâne în jurul celui, celor ce intră în contact vizual și auditiv cu ea.

   Grigore Grigore era un poet declamator, un cunoscător, desigur, al puterii cuvântului folosit și făcut auzit în poezie. Nu era un naiv, un sentimental ci, cu puterea unui pumn sănătos izbit de masă, impunea ritmul textului său mai mult sau mai puțin vibrant sau declamativ. Prin poezie, Grigore Grigore striga, se striga, se căuta, de fiecare dată pătimaș și neliniștit în jungla din care căuta și de care vrea să se elibereze cu bine mereu. Grigore Grigore refuza introvertirea și prefera să se arate în toată plinătatea sau goliciunea în și cu care trăia sau viețuia.

   Poezia lui Grigore Grigore refuza să fie contemplativă sau edulcorată, poezia lui era amprentată de fiecare dată vizibil de autorul ei și impusă ca imagine a puterii celui care a scris-o și a aruncat-o în lume, refuzând cumințenia și permițând cuvintelor folosite să se desfășoare și să se arate în toată frumusețea și desfășurarea lor. Grigore Grigore era un… biciuitor al hergheliei de cuvinte pe care le stăpânea, pe care le folosea, era un alergător de cursă lungă pe tărâmul poeziei zguduitoare, declamative, era un poet fără mulți precursori, el continuând de unul singur și merituos o cale asumată, trăită și îmbogățită cu fiecare pas făcut, cu fiecare pas dus până la capăt pe acest (ne)cunoscut și fantastic tărâm.

   Grigore Grigore era poetul poeziei translucide, strălucitoare, în care lăsa să se vadă și să se audă cu claritate fiecare cuvânt, fiecare bucățică desprinsă, ruptă din autorul ei făcând de fiecare dată ca tot ceea ce se vede în globul transparent să rezoneze și să se facă auzită în ființa cititorului ei.

    Poezia era? Este…