E noapte. Suntem o mână de oameni care așteaptă în curtea spitalului… Figuri dărâmate. Mame, copii, de toate vârstele… O femeie bătrână, cu fuste multe, își numără, mai mult pe pipăite, hârtiile mici și verzi din buzunar. Ne privim fără speranță în lumină lunii… Salvările sparg cerul cu urletul lor. E frig. O toamnă. E trist și umed. În case, în vile, în apartamente calde, alți oameni, privind la dramele prezentate la televizor, resimt satisfacția perversă a stării lor de bine și încă de sănătate. Reporterii poartă în vocea lor satisfacția unor știri tragice. Dar noi nu intrăm decât câte unul… La bolnavii care nu mai sunt contagioși… de la Terapie intensivă…
-Alo, vă sunăm să vă spunem că puteți să urcați să vă luați rămas bun de la mama dumneavoastră…
Îngheț… Inima îmi lovește pieptul cu putere. Mi-o aud în ecoul pereților albi ca pe un șuier de locomotivă. Doare înfiorător. Mă grăbesc. În liniștea coridorului fără sfârșit, doar eu, inima mea și pașii mei ritmici… Ce îi voi spune? Mă va lăsa să o îmbrățișez? Nu mi-a spus niciodată că mă iubește… Când eram bolnavă, mă mângâia, uneori… Dar ochii ei buni mă însoțeau pretutindeni… Atât de blânzi, atât de frumoși… Îmi pun halatul, masca și mănușile care mă așteaptă, învelite în țiplă, la întrare. Tremur…
– Îndrăzniți! Încă e conștientă…
Ochii mi se umezesc… O văd la fereastră, făcându-mi cu mâna, în atâtea zile când mă aștepta să vin de la școală, apoi, însoțind-mă cu ochii spre examene… Ce frumoasă este… Își lăsa părul drept, peste umeri, ori îl leagă în două codițe blonde… Zâmbește cu gropița într-o parte. Dar perdeaua s-a mișcat, iar ea dispare…
– Mama, eu sunt…
Are în priviri o bucurie stranie. Cred că mă vede într-o altă lumină decât a salonului. Îngenunchez… Îi prind mâna într-a mea și i-o sărut cu lacrimi calde. Ce mână fină avea mama… Ce mână frumoasă are încă… Nu pot crede, asta este tot? Și restul? Atâția ani împreună, atâtea amintiri, atâtea emoții și bucurii… Unde vor merge, unde vor ajunge? Există un loc unde se duc? Altfel, de ce?
În fața mea, pe noptieră, se află o sticlă de apă, iluminată de o veioză, poate pentru că aici nu putem ține aprinsă o lumânare… În spatele meu se afla infirmiera care nu mă părăsește o clipă. Atmosfera insuportabilă îmi strivește umerii. Vreau să fiu lăsată să plâng…
– Ești o fată puternică, să nu uiți…
Oare? Ce am știut să fac pentru ea? Nici măcar acest nenorocit de vaccin… Se mai uită odată lung la mine, fără alte cuvinte și pleacă, îi aud pașii, cu o parte din mine… Și strigătul de disperare din pieptul meu… Din salonul alăturat răzbește vocea preotului venit să împărtășească alt bolnav. Mă împleticesc. Afară, la mașină, sub clarul de lună, mă așteaptă cei doi copii ai mei… Capul îmi vuiește. De sete, de febră, de un rău îngrozitor…
-Mamă, hai acasă că ne doare capul… Și ne e frig…
România sub asediu! Peste cinci sute de morți în fiecare zi, și peste patruzeci de mii de la începutul epidemiei. Pentru noi, românii, efortul umanității de a salva situația dramatică a lumii prin vaccinare, nu a funcționat. Locul doi la numărul de decese… În lume… Sărăcie în creștere. Nervozitate, ură, depresie. O neputință generală. Conștiința fiecăruia și-a pierdut semnalul de conectare la conștiința umanității.
De undeva, de sus, chipul trist al Lui Dumnezeu, ne vorbește: Eu v-am dat și v-am băgat chiar în traistă, dar voi nici măcar nu v-ați uitat…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA este medic la Spitalul Judeţean din Târgovişte, a scris 13 cărţi, e o autoare de succes și spune că a tânjit după marea medicină, după o lume în care frecvenţa minunilor e mai mare…
Facebook
WhatsApp
TikTok
