FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Ziua 0

   Era liniște! O liniște care n-a mai fost niciodată la fel. Era întuneric, căci nu prea era nimic de văzut și era liniște pentru că energia nu începuse încă să vibreze. Era odine pentru că n-avea ce să fie dezordonat. Era așa cum n-a mai fost niciodată de atunci și așa cum pare c-ar fi astăzi – era gol și rece. Nu erau nici galaxii, nici stele, nici pietre, ori tufișuri. Era totul laolaltă deși n-ai fi zic că e ceva acolo. Nu știa liniștea, biata de ea, că nu mai are mult și-o să dispară. Nu era nimic de simțit, nimic de atins și nimic de stricat și totuși, dacă-mi aduc aminte cum a fost atunci, înseamnă că ceva totuși era…

   Multă vreme a fost așa; atât de multă vreme că nici însăși timpul nu-și aduce minte când și-a primit prima suflare. Până într-o clipă de existență când ceva a început să se simtă, deși nu era nimic de simțit încă. Liniștea începuse să se tulbure de parcă știa că-i venise sfârșitul. Tot ce nu era acum ar fi vrut să fie și toată liniștea voia să urle pentru prima dată. Era un freamăt general, dar nu se auzea încă nimic. Pentru o vreme liniștea și-a ignorat presimțirea, dar presiunea devenea tot mai puternică.

   În tot nimicul, în toată liniștea s-a simțit pentru prima dată că ceva este. În mijlocul nimicului a apărut totul, dar nu arăta așa cum îl vedem noi azi. Totul era adunat într-o fărâmă de existență și gonea de colo-colo tulburând liniștea. Era de parcă voia să supere pe cineva. N-a fost nimeni care să vadă cum se întâmpla, însă, după o vreme, fărâma de tot s-a oprit și-a început să vibreze. Vibra așa de tare că se putea simți din orice colț al liniștii de până atunci. Liniștea era din ce în ce mai tulburată, iar lucrurile nu mai puteau fi evitate acum. Presiunea era tot mai mare, iar totul devenea tot mai agitat. A apărut atunci pentru prima dată ceva: o fărâmă de lumină s-a invit din tot. Deși ai fi zis că abia se zărea, ea reușise să pătrundă toate colțurile golului. Lumina a strălucit tot mai puternică o vreme, apoi a dispărut subit, lăsând din nou în urmă întunericul. Părea că vibrația s-a oprit și totul a revenit la liniștit și rece, dar n-a fost vreme de răgaz în ziua aia. Fără nicio avertizare, totul s-a umplut de o lumină orbitoare și-ntr-o clipită, sub o presiune nevăzută de nimeni, a explodat în întreg necunoscutul și-a spulberat liniștea și întunericul. Oamenii cred că știu tot ce-a fost după explozie, dar n-au ei idee ce bine era când nu era nimic.

   Oamenii cred că înainte de explozie n-a fost nimic, dar cum putea să nu fie? Ei n-au fost acolo și n-au simțit ce nu era. Raza de lumină prevestitoare care s-a închis în fărâma de tot și l-a făcut să explodeze, raza aia nu a fost nimic. Acolo a fost însuflețirea pentru tot. Acel ceva care pare că a venit de nicăieri, acel haos care a spulberat liniștea, acel tot care a umplut definitiv nimicul a fost ceea ce oamenii au numit mai târziu Dumnezeu. El a fost energia care a făcut totul să explodeze în viață, dar cum a ajuns el acolo? Ei bine, asta-i o poveste pentru altă dată.

 

Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…