FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Să-nțelegem ploaia

Parcă plouă de-o veșnicie! Mi-a rămas soare doar în amintiri, fiindcă plouă peste tot. Mă uit pe geam și aproape că nu trece nimeni pe stradă. Cei care se încumetă să iasă aleargă neștiind cum să între mai repede la adăpost. De ce fug oamenii atât de îngroziți de ploaie? Ce poate fi atât de rău la ceva atât de simplu? Și unde se grăbesc? Ei nu știu că au timp suficient să ajungă și că, mai bine ajungi mai târziu decât să nu ajungi deloc? M-am decis să văd ce-i așa de îngrozitor la ploaia asta de care tot fug toți. Vreau să-i vorbesc și să-i cer soarele-napoi. Vreau să înțeleg ce s-a-ntâmplat la-nceputul lumii de au decis ca ea și soarele să fugă unul de altul și de ce tot pune soarele curcubeie pe cer după ce ploaia dispare. Vrea să se laude cu ce poate face, vrea să impresioneze sau vrea să distragă atenția de la noroiul de pe jos până-l usucă? Am multe să-i spun ploii și nu pot discuta cu ea decât în lumea ei. 

   Mă ridic hotărâtă de pe canapeaua de lângă geam, așez cartea pe masă, nu înainte de a face un semn pentru a ști unde-am rămas și pun paharul cu vin, pe jumătate gol, lângă teancul de cărți de pe masă. Îl așez cu grijă pentru că nu vreau să-l lovesc din neatenția specifică și să stric vreo carte sau să-mi distrug notițele pentru a mia oară. Opresc muzica pe care o am, de obicei, în fundal aproape tot timpul și acum pot auzi cum bombăne ploaia oamenii care fug de ea. Întind mâna spre haina din cuier și-apoi îmi amintesc că vreau să vorbesc cu ploaia, nu să fug și eu de ea. Îmi iau cheile, încui ușa în urma mea și alerg grăbită pe scări. Ajung afară și fac câțiva pași. E rece! De ce e așa cu mine când eu nu i-am făcut nimic? Poate că așa e firea ei și-o judec eu prea aspru. Mai fac câțiva pași și mă așez pe trotuar. Îmi pun coatele pe genunchi, îmi sprijin capul în palme și aștept. Aștept să văd de ce aleargă toți. Mai întâi văd o bătrână care se străduiește să meargă grăbit; nu are umbrelă și-i e destul de greu să mai țină pasul cu năvala de picături de ploaie. Apar de după colț o mamă și copilul ei. Ea are o umbrelă mare, neagră, iar copilul are propria lui umbrelă, mai mică și dintr-o folie transparentă. N-am mai văzut o asemenea umbrelă. Oare mama a ales-o ca să-i poată vedea mereu creștetul capului? Copilul încearcă din răsputeri, cu piciorușele lui mici, să țină pasul cu mama care parc-ar alerga, doar să scape mai repede de afară. Într-o clipită, copilul își trage mâna din mâna mamei și, cu umbrela deasupra capului, calcă ușor într-o baltă pe care ploaia a făcut-o la marginea drumului. Își vedere reflexia și zâmbește. Începe să lovească mai tare cu picioarele în apa care sare peste tot și-l face atât de fericit, dar bucuria lui se termină când ecoul râsului său suav e spart de mama care țipă la el și-l trage din nou grăbită după ea, având grijă ca, de data asta, să-l țină mai strâns de mână. Cum poate fi un loc atât de fericit pentru cineva și înspăimântător pentru altcineva? 

   Mă ridic și mă îndrept spre balta de lângă drum. Mă uit în jos și mă văd printre agitația provocată de ploaia care cade parcă și mai tare. Am promis c-o s-o-nțeleg așa că, mă așez pur și simplu în fund în mijlocul micuței ape, îmi întind picioarele și din senin zâmbesc. Oamenii care mai aleargă de colo-colo se uită ciudat la mine. Oare cred că-s nebună pentru c-am înțeles ploaia? De fapt, ce contează ce cred ei… Acum sunt oricum prea udă ca să-mi pese dacă mă mai udă și ploaia pentru multă vreme. Odată ce o accepți, nici nu mai pare atât de rece. Îmi strâng genunchii la piept și mă gândesc la tot felul de lucruri – mă gândesc câte am în comun cu ploaia asta de care toți fug și mă gândesc cât de greu trebuie să-i fie ei. De-o eternitate oamenii fug de ea, dar o cheamă atunci când au nevoie. Oamenii ar vrea ca ploaia să vină și să plece după bunul lor plac, să stea cât e nevoie și unde e nevoie și apoi să se facă nevăzută. Să fie caldă și să nu-i poată atinge, dar nu așa e ploaia. Ploaia vine când vrea ea, stă cât vrea ea, indiferent dacă ne place sau nu; ea e rece și-ți înfioară tot corpul. Aduce întuneric și-apasă pe inimile încărcate. Am aflat și că, de fapt, curcubeul e darul ei pentru lume, pe care soarele și-l asumă și-am aflat că, la începutul lumii, când Dumnezeu le-a creat pe toate, soarele i-a cerut Lui să nu-i pună pe cer pe amândoi de-o dată, căci nu se poate să plouă rece în timp ce soarele vrea să strălucească de căldură. 

   Ploaia a încetat, dar frigul începe să-mi cuprindă corpul. Mă ridic, îmi iau rămas bun lăsând să se scurgă pe mâna mea câteva picături mari de pe frunze și mă grăbesc să intru. Pornesc din nou muzica și, încercând să iau caietul de notițe, dărâm pentru a mia oară paharul cu vin. Noroc că nu era plin… S-a vărsat, dar n-a murdărit nimic din ce nu se poate curăța. Cred că știa că oricum urma să-l arunc. M-apuc că scriu și mă înfurii pe mâinile care nu țin pasul cu mintea. Acum mi-e cald, dar îmi e dor de ploaie…