Am rămas singură în livada de nuci. Prietenii mei și-au văzut de mult de propriile lor vieți. Îmi place aici. E umbră, e răcoare, dar am suficientă lumină pentru a citi și destulă liniște cât să-mi potolească setea de singurătate. Vin aici cât de des pot și-ncerc să mă ascund de toate. Uneori, când se apropie câte o furtună, mă tem atât de tare încât fug în casa mea artificială și sigură. Mereu mi-a fost teamă de agitația furtunilor. Mi-a fost frică pentru cei pe care știam că nu-i pot proteja, nu pentru mine. Eu am supraviețuit mereu.
Azi nu este cazul să mă tem. Azi e suficient de cald, suficient de umbră, suficient de sigur. Azi îmi e suficient! Pentru ceilalți locul acesta este și ziua, în miez de vară, destul de înfricoșător. Dacă ajungi în inima livezii nu vei vedea nimic altceva în jur în afara nucilor, iar ei nu sunt cei mai prietenoși. Sunt sobrii, mari, reci și nici chiar florile lor nu exprimă delicatețea florilor de cireș, de măr, ori a celor de piersic. Nucul lasă vântul să urle nestingherit între frunzele lui, însă el nu spune nimic. Stă tăcut și-și numără veacurile. Te va găzdui mereu respectuos, dar nu te aștepta să-ți asculte poveștile. Nu-i pasă lui de viețile noastre care vin și pleacă mai ceva ca rândunelele. Fii mândru că te lasă chiar și numai să-l atingi și fii recunoscător că nu și-a crescut spini care să-ți străpungă pielea ridicol de sensibilă.
Ști de ce iubesc atât de tare să fiu printre nuci? Înțelegi câtuși de puțin măreția lor? Ei n-au privilegiile tale. Ei stau toată viața cu rădăcinile în pământul care ne poartă de grijă tuturor. Își petrec mica lor veșnicie tăcuți, simpli și conștienți că atunci când pământul nu-i va mai hrăni vom avea noi, oamenii, grijă să-și continue viața. Nucul își cunoaște locul în lume! Știe că atunci când va crește va aduce-n lume un fruct perfect și știe că atunci când va muri el nu va ajunge țărână. Nucul știe că-i vom admira parfumul puternic și lemnul fin chiar și după ce rădăcinile lui vor refuza să-l mai hrănească. Abia atunci când va trosni sub greutatea noastră, ori sub furia focului vom auzi povestea lui. Până atunci, doar umbră, hrană și parfum.
Stau pe pământ cu spatele sprijinit de nucul cel mai bătrân și mă uit intrigată la o furnică vitează care se străduiește să care o fărâmă de frunză. Mă uit în jurul meu și-ascult vântul cum îmi șoptește istoria întregii lumi. Aud milioane de povești și niciuna nu are final fericit. Fac oamenii ce fac și tot în brațele răului ajung. Vântul mă ține mereu la curent cu ce se mai întâmplă prin lume. Săptămâna trecută mi-a spus o poveste de dragoste de-o frumusețe ieșită din comun. Azi parcă ar vrea să arunce printre frunze toate poveștile de-o dată. Nu înțeleg de ce se agită atât de tare; are o eternitate să-mi povestească tot ce-a văzut.
Cum stau așa și-ascult toate poveștile vântului, văd cum nucul crud din fața mea se agită mai mult decât e cazul. E încă tânăr și nu se poate ține-n frâu. Dintr-o dată, unul dintre coconii verzi în care-și ține fructele prețioase se crapă. Primul lui fruct cade pe pământ și se rostogolește la picioarele mele. Ăsta-i începutul vieții lui. Acum existența lui a prins sens pentru totdeauna. Mă întind și apuc nuca. E încă murdară. O șterg pe o frunză căzută și-o studiez atentă. Pare sănătoasă și pregătită să-și trăiască propria viață. O strâng în pumn și cu un impuls greu de explicat o izbesc puternic de trunchiul nucului din care a picat. Nuca se crapă pe jumătate. Poate nu era totuși chiar atât de pregătită. Sunt curioasă, așa că mă ridic și mă duc ușor spre ea. Nimic! E seacă! Ăsta nu poate fi semn bun…
Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…