EVENIMENT DE TÂRGOVIȘTE – Doi artiști tineri…

La sfârșit de săptămână, un eveniment la Târgoviște: recitalul celor doi tineri talentați, Bianca Măriuca POPA la pian și Andrei Mihail RADU la vioară… Au cântat din Paganini, Bach, Chopin, Bazzini, Prokofiev, Sigismund Toduță. Mihail Jora și George Enescu. Sunt doi artiști tineri, printre cei mai buni din generația lor. Einstein s-a întrebat cândva: o masă, un scaun, un vas cu fructe şi o vioară; ce altceva îi mai trebuie unui om ca să fie fericit? Vioara e ca un suflet pe care-l chinui, plânge, ca un suflet blând pe care nimicnicia-l doare, scria un poet. Doi tineri frumoși au umplut cu muzica lor o seară de aprilie și mai avem o speranță, se mai poate trăi și așa…

De curând, Andrei Mihail RADU scria în CULTURA DE SÂMBĂTĂ, revista la care colaborează de câțiva ani:  Fulguiește… Undeva, în depărtare, se aude dangătul clopotelor. Ușor-ușor, se deslușesc niște siluete de oameni călare pe niște roibi albi, ninși. Totul e static, încremenit… E ger năprasnic, și cerșetorii de la colțuri de stradă își suflă în palme, doar-doar s-or dezgheța mâinile. Le curg șiroaie de lacrimi, din cauza frigului. Lumea merge zgribulită pe străzi, formându-se o mișcare browniană alcătuită din cojoace, căciuli de astrahan,  pardesiuri, mânuși, cizme. Repezeală.

Aici e viața, au șoptit doi tineri îndrăgostiți, ea frumoasă și fragilă, el hotărât și sobru, priviți în jurul vostru și așteptați restul cuvintelor! Fără virtute, au cântat ei împreună, Dumnezeu nu este decât un cuvânt. Să ai mâinile albe… Ce bucurie! Să refuzi să crezi chiar și ceea ce vede toată lumea… Ne mai scapă și nouă un zâmbet, apoi ne revenim, ne e teamă că ne vede cineva și nu avem voie să fim fericiți. Un personaj celebru vorbea despre eul său, făcut terci, dar învăluit în tandrețe. Cum așa? Să fie gustul acru al vieții, ca o formă secretă de compătimire? Oamenii dau prea mare importanță cuvintelor, sunt tot ceea ce contează, numai ele au valoare. Știți cum se spune, avem nevoie de vorbe pentru a întemeia ceva. Și, mai ales, visăm un înger care ne spune ceea ce trebuie să facem. Și totuși, câtă nevoie avem de o vioară și de un pian, la ceas de seară îngândurată… Ce-ar mai trebui spus? Toți vegetăm între încântare și o congelare rapidă a creierului. Poate vom afla cum este să atingi oamenii vii, cu aceeași palmă cu care ne-am mângâiat copiii în visele noastre. Orice victorie este și o dezamăgire.

Mai sunt și câteva tristeți de Târgoviște… În sală au fost foarte puțini spectatori, nu pot să nu mă întreb, unde erau măcar o parte dintre sutele de elevi de la liceul pe care și Andrei l-a terminat de curând, unde erau studenții numeroși ai unei facultăți de muzică din orașul meu?

Sala de concert pare devastată de cutremure recente, scaune rupte atârnă în treptele triste și răvășite.

Totuși, ce bucurie să-i asculți pe doi dintre marii artiști de mâine… Chiar și de azi…

 

Ionuț Cristache