EDITORIALUL DE MIERCURI – Ioan VIȘTEA – Europa Națiunilor și Libertăților – un subiect tabu?

În fața tăvălugului agresiv al globalismului și în peisajul dominat de accente strident-isterice care pun la colț tendințele, ca și naturale, ale naționalismului sănătos și pragmatic, identificat, mistificator, cu populismul, discuțiile, dezbaterile analiștilor noștri au făcut din mesajele,  problematica și alternativa unei Europe a națiunilor, un subiect tabu. Deși în spațiul mediatic european tema este nu doar recurentă, dar și de mare actualitate, direct proporțională cu tendințele centrifuge de evadare din frontul comunitar, perceput ca un eșec în curs, validat chiar la urne de către un  mare segment de cetățeni europeni, analiștii și politologii noștri fug de subiect ca dracul de tămîie. Prea grăbiți să punem și să ștampilăm etichete după interese, nu de puține ori, meschine, grupului din Parlamentul Europei denumit „Europa Națiunilor și Libertăților”, în componența căruia se regăsesc reprezentanți din opt state europene, inclusiv din România, i s-a spus, pe limba propagandei… „grup extremist”! Este denumit astfel, cu aceeași ușurință cu care, vorbind apăsat despre fundamentalismul islamic, ne prefacem a uita că însăși Europa de astăzi se găsește la capătul unui, la fel de nociv și costisitor, fundamentalism creștin, chiar dacă el, asemenea unui vulcan, pare, azi, aflat în adormire.

Aprehensiunea pentru un atare subiect este de înțeles. Mai ales pentru că în societatea românească de azi, profund fracturată, buimacă, atinsă grav de morbul anomiei opționale și aspiraționale, cu discernămîntul grevat de proliferarea canalelor propagandistice și asediată de omniprezența corectitudinii politice, diseminată pînă la cel din urmă nivel de comunicare, cu etica și morala privite, în actul politic, ca un apendice bun de extirpat, ideea de a pune în discuție valabilitatea valorilor și aspirațiilor comunitare, dincolo de oțel și cărbune, ajunse la o răscruce, poate părea un demers nebunesc de dimensiunea blasfemiei, greu de digerat. În fond, dacă e să ne referim în termeni caragialești, ce imputațiuni i se fac susținătorilor unei Europe a națiunilor? Că sînt împotriva imigrației scăpate de sub control pentru că cineva – și știm cine! – a zgîndărit mușuroiul de credințe, interese, afinități, crezînd că aduce pe meleaguri biblice democrația, aceeași democrație disprețuită chiar în locurile sale de baștină? Că deplîng pierderea pîrghiilor de suveranitate a națiunilor prin cedarea lor unui organism artificial și arbitrar? Că se ridică împotriva centralismului și birocrației? Că sînt ostili politicii de dictat, a imixtiunilor partizane, a hegemonismului manifest și a îngrădirilor economice, afișate, deja, fără perdea? Aceste revendicări de bun simț, în acord cu nevoile, experiențele istorice și cu aspirațiile popoarelor europene, fac de mult timp obiectul discuțiilor cotidiene, fie din cuprinsul străzii, fie din politica de cafenea a cetățenilor europeni și nu va trece mult timp pînă ce vor deveni subiect de studiu și de serioasă reflecţie, pe masa decidenților guvernamentali, speriați de amploarea fenomenului, dar și legănați în iluzia că decidenții Uniunii vor găsi ei, cumva, mijloacele de „îmblînzire”, ca antidot al euroscepticismului.

Europa națiunilor nu este o ficțiune, nu e un miraj și nici un concept de scos de la naftalină din pulberea istoriei. Nu, Europa națiunilor a existat bine mersi chiar și în lumea bipolară de pînă la căderea Zidului, atunci cînd existența celor două blocuri ideologice și militare nu ne-a împiedicat să avem bune și profitabile relații economice cu lumea, zisă, liberă sau, de pildă, cu China, pe cînd, astăzi, un cancelar care încă mai vede în românism, o profesie, zice autoritar: „Nein!”. În încrîncenarea acestei negații, stau interesele de miliarde de dolari sau de euro ale Germaniei, locomotiva de mare viteză a Europei, insensibilă, nepăsătoare că restul „garniturii” gîfîie din greu și că e posibil să deraieze de pe „șine”. Ori, în locul deraierii, măcar cu o secundă mai devreme ca aceasta să se producă, n-ar fi de înțeles, de acceptat și de ales soluția decuplării? În locul unei unități de fațadă, declarativă și tot mai nefuncțională, unei Europe a națiunilor, oare nu i-ar fi de ajuns parteneriatele strategice de securitate și apartenența la NATO? N-ar fi firesc să repunem în drept beneficiile bilateralismului, cu rezultatele, deja, probate în timp? Nu mai bine redăm populației încredere în moneda națională, știută fiind libertatea de manevră și echilibristică monetară, mai accesibile și mai viabile decît să oferim celor șapte milioane de români, aflați în brațele sărăciei, perspectiva aderării grabnice la moneda unică, cu efecte de pauperizare mai mari chiar decît stabilizarea monetară din 1952? Iată cîteva întrebări care, deși retorice, sînt urmarea puseurilor de nemulțumire și de frustrare a multor cetățeni europeni, așteptînd ca efectul de multiplicare să restituie, într-un final, autonomia, demnitatea și suveranitatea națiunilor europene, știrbite, deturnate de mirajul unei utopii.

Mai bine mai devreme decît prea tîrziu, e de sperat că va exista la nivel național, o dezbatere așezată și aplicată. Una care, chiar dacă nu va fi scutită de convulsii, dispute și de inevitabilul filtru al partipriurilor politice, n-ar putea ocoli, cu realism, măsura cîntarului dintre dulce și amar, punînd în balanță, deopotrivă, temeritatea, oportunitatea și necesitatea. Se va întîmpla, poate, cu un alt președinte, nu cu cel aflat, astăzi, decorativ, solemn şi fudul, în vitrina conclavului european,  care „vorbește puțin și gîndește cum vorbește”, în plus, supus austriac și german, mare vînător de „licurici”cu pliciul interesului personal, asemenea predecesorului. Se va întîmpla, poate, cu oameni politici curajoși, efectiv liberi, integri şi de caracter, dezinhibați de frica oprobiului și ocării cîrcotașilor, atîta vreme cît vor pune starea, interesele şi destinul naţiei mai presus de orice beneficiu personal. Tot așa cum se va întîmpla, poate, cu o societate care îşi va redobîndi starea civilă şi busola, vindecată de negativism, de gustul vendetei și al indignării cu orice chip, gîndind cu mintea ei, nu sub imperiul instictelor, comenzilor sau presiunilor. Abia atunci, poate, vom simţi cu toţii şi vom cădea de acord că mult visatul proiect de ţară, mai simplu de enunţat decît am fi crezut, ar putea fi chiar ăsta: naţiunea însăşi, redeşteptarea sentimentului naţional, odată cu efortul de prezervare a intereselor şi demnităţii sale.

IOAN VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…

Distribuie:

Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro