EDITORIALUL DE MIERCURI – Ioan VIȘTEA – Despre demonizarea stîngii românești

Se observă, în ultima vreme, o încercare de demonizare a stîngii românești actuale, aproape fără precedent, mult prea apăsată, de-a dreptul viscerală și, în egală măsură, neproductivă, comparativ cu mizele teoretice și practice pentru care cineva ar trebui să-i declare război. Culmea și aproape hazliu este faptul că înfierarea acțiunii politice a stîngii și-a manierei în care o face în practica exercițiului public, vine mereu, cu analogii și trimiteri la o epocă revolută, dinspre simpatizanți ai dreptei, tocmai aflată, ea însăși, într-o pregnantă și prelungită stare de amețeală și mahmureală, motiv pentru care, împleticindu-se în scopuri, obiective și mesaje, vedem că se ține de gardul Cotrocenilor în căutarea echilibrului.

În lipsa adevăraților oameni de stat și a penuriei evidente de staturi politice de înălțimea piscurilor, printre altele și datorită unui proces de canibalizare din sînul partidelor, a jocurilor pe sub mînă, petrecute în camerele obscure ale propagandismului din umbră, a ocultismului nedescîlcit, încă, dar și a cîtorva complexe de împrejurări, stînga actuală a încăput pe mîna lui Liviu Dragnea. Sigur, sînt multe motive pentru care i se reproșează lui și partidului său, PSD, faptul că nu s-a reformat la nivelul modernității, că trăiește periculos și inerțial, în fine, că în locul meritocrației, continuă să practice comerțul cu ”indulgențe”, de parcă toate acestea n-ar reprezenta, de fapt, tare, vicii generalizate, de reproșat, fără excepții, întregului spectru politic românesc. Era greu, dacă nu imposibil, de reformat un partid de dimensiunea PSD și dacă nu a făcut-o, nici el și nici altele, este și pentru că însăși societatea și conștiința socială din care mușcă cu spor sărăcia, disparitățile, inegalitățile de șanse și angoasa existențială, nu s-au reformat în sensul, dacă nu al eradicării, măcar în acela al diminuării lor, odată cu  micșorarea ecartului nivelului de bunăstare. In lipsa handicapurilor enunțate, la care se adaugă lipsa alternativelor viabile, poate că da, ar crește exponențial discernămîntul maselor și ar scădea drastic apetența acelorași mase de a se lăsa înșelate. 

Dacă în Occident statul bunăstării generale își trăiește ultimele clipe dinaintea apusului, iar stînga vest-europeană se află în evident recul, tocmai pentru că masa critică căreia i se adresa, și-a atins limitele și obiectivul bunăstării, la noi, stînga și statul social au, încă, destule temeiuri de afirmare și supraviețuire, au de partea lor mari segmente de populație, cîmp larg de adresabilitate. De bine, de rău, place sau nu cuiva, dintre toate partidele cu pretenții și ambiții, mai ales, de guvernare, PSD a fost singurul care a elaborat un Program coerent și ambițios, devenit, cu timpul și pentru unii, utopic, tocmai pentru că țara însăși și nivelul ei de dezvoltare și capabilitate sînt în suferință, alături de starea de vasalitate în care ne aflăm în raport cu capitalul străin, cu directive și condiționalități peste capul mult trîmbițatului interes național. Rămîne, cel puțin meritorie și lăudabilă, intenția de a scoate mari categorii sociale din chingile precarității nivelului de trai, rușinos și inacceptabil. Și mai rămîne obligația viitorului guvern, pragmatică și morală, de-a nu amputa prevederile Programului pînă la a-l face de nerecunoscut și îndreptat chiar împotriva bunelor intenții inițiale.

Se face prea mult caz, curge prea multă cerneală „simpatică” sau nu, au loc prea multe vocalize pe urma împrejurării inedite, originale, șocante, că un partid de guvernămînt și o Alianță politică își demolează propriul guvern. Uitîndu-ne la actele de constituționalitate ale demersului, comparativ cu dedesubturile nelămurite deplin ale acțiunii unui triumvirat nelegitim, vom fi în stare să percepem și logica și normalitatea acțiunii. Iar spiritul de turmă de la urnele cu bile de care se face caz și haz, nu este decît expresia instinctului de conservare natural care ar fi funcționat identic de oricare parte a spectrului politic în situații similare. Și încă ceva care disonează flagrant cu tentația de demonizare a stîngii românești actuale: există acolo, în Parlamentul României, intrată prin sperjur și efracție, o persoană cunoscută în folclorul urban drept o ”javră ordinară” care, după ce a supt, cîteva decenii, atît de profitabil, la țîța partidului unic, comunist, se declară, astăzi, de dreapta. Mai mult, individul, penal pînă la ultima fibră a caracterului său mizerabil, lăsat să zburde liber pentru a ne sfida și a ne rîde în nas, își deversează, nestingherit, grobianismul, hăhăielile și veninul imposturii, de la tribuna Parlamentului, reinventat, în bună măsură, și de imensa capacitate și disponibilitate a unora de a uita și ierta.

Păi, nu vă supărați, dragi contestatari filipici ai stîngii, Dragnea, comparativ cu imensele prejudicii, în primul rînd, materiale, aduse țării și patrimoniului său de binecunoscuta canalie, Dragnea, zic, pentru că el este calul de bătaie, astăzi, cu toate păcatele, cu toate autoritarismele, cu toate vulnerabilitățile și limitele lui de inginer alunecat de pe schele în politichie, poate părea multora, cu succes, un… heruvim! Este momentul s-o lăsăm mai ușor, mai moale cu demonizarea stîngii, cîtă vreme  viața, societatea, realitățile provocatoare și în continuă mișcare, dar și noi înșine, în calitate de spectatori sau de comentatori, trăgînd din toate pozițiile, nu sîntem capabili să facem să se nască o altă stîngă, mai brează, și nici, în contrapondere, o dreaptă mai… dreaptă, mergînd mai puțin sau deloc în zig-zag.

IOAN VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…